Poate într-o altă viață

Capitolul 6 - Venus

Il privesc cu teama rugandu-l din priviri sa nu ma ucida. Am o familie. Am o familie la care trebuie sa ma intorc.

-Nu mai scapi acum de mine, nenorocito! urla inaintand un pas.

Dau inapoi. Simt presiunea peretilor din incapere.

-Si dupa ce scap de tine voi avea grija sa scap si de noul tau tatic, rade el cu rautate in glas si simt cum nervii ma cuprind. Imi asez palma pe burtica care a crescut. Locul in care creste copilul meu. Nu-l pot lasa sa-mi ia ultimul lucru pe care il mai am.

-Politia e pe urmele tale, il amenint furioasa si tot ce face este sa rada cu pofta, de parca nici macar nu i-ar pasa ca politia il poate infunda intr-o inchisoare.

-Of, scumpa mea fiica, inca n-ai invatat ca eu imi fac treaba foarte bine?

Se apropie de mine cu pasi mari si tot ce pot sa fac e sa merg in spate. Dar pana cand voi putea fugi de el? Privirea lui se axeaza asupra abdomenului meu.

-Oricum ai fi fost o mama de tot rahatul. Ai noroc ca te voi omori, spune el serios, cu ura in glas si simt cum imi dau lacrimile. Dar nu-l mai las sa castige.

-As fi fost o mama buna! Stii de ce? Pentru ca nu ti-as fi urmat exemplul, nenorocitule! De data asta nu mai castigi pentru ca am suficiente motive sa lupt!

-Vine iubitelul sa te salveze? Sau noul tatic? imi spune jucandu-se in continuare cu mintea mea.

Se apropie si mai nervos de mine. Simte ca il infrunt si se enerveaza. Vine.

Ajunge in fata mea si ma lipesc de peretele din spatele meu. Nu mai pot scapa.

-Ti-a pierit curajul? sopteste ridicand piedica pistolului si ultimul lucru pe care-l aud este o impuscatura.

Ma ridic speriata si plina de transpiratie in sezut si incep sa respir sacadat. 

Nu. Nu pot sa respir. 

Ma ridic din pat si beau paharul cu apa de pe noptiera si ma grabesc sa ies pe balcon. Deschid usa de la balcon cu mainile tremurand si ies grabita. Trag aer in piept incercand sa imi revin. Ceva ma impiedica sa respir si incep sa devin mult mai panicata decat acum cateva secunde. Totul se prabuseste in jurul meu. 

E intuneric si ma plimb dintr-un colt in altul trangand excesiv aer in piept, dar nu e de ajuns. E ca si cand cineva ar fi in plamanii mei si se hraneste cu aerul de care am nevoie acum. E ca si cand totul s-a oprit si respiratia mea este tot ce conteaza. Nodul din gat se amplifica si imi simt gura uscata. Ma panichez cand intervine ameteala si sunt sigura ca de data asta mor. "Nu te concentra pe respiratie. Nu te gandi la modul in care respiri. Nu poti controla respiratia. Las-o sa lucreze singura"

O fata de cincisprezece ani isi poate opri atacul de panica, si o face cu tigari. Eu de ce nu pot? De ce nu se opreste?

Incep sa trag mai mult aer si simt cum plamanii imi explodeaza, inima bate de parca ar fi la un milimetru de iesirea din piept, iar capul meu se invarte. Cel mai rau atac de pana acum. Cel care o sa ma ucida. Acesta este atacul care ma va ucide.

Ma asez pe podea si continui sa respir intr-un mod violent. Nu pot opri asta. Imi ard caile respiratorii, dar nu ma pot opri. Daca ma opresc, aerul dispare. Pentru totdeauna.

Timp de 3 secunde simt ca este posibil sa-mi revin, dar nodul pe care il am in gat imi reaminteste de faptul ca eu nu mai pot sa respir. 

Ma ridic si merg langa balustrada. Unghiile imi intra in palme cand imi strang pumnii, dar nu mai simt durerea. Singura durere pe care o mai pot simti este in piept. Incep sa vad in ceata si ameteala devine mai puternica. Eu imi alimentez starea. Inchid ochii si incerc sa-mi amintesc momentele frumoase.