Always and Forever

>>Capitolul 2

„Este luni,oficial prima zi din ultimul meu an de liceu.Sincer nu sunt foarte încântată pentru că de când mă știu,liceul a fost un loc nu prea drăguț pentru mine.De ce?Pentru că,deși sunt o fată cu un statut social înalt,colegii mei m-au considerat mereu o tocilară.Tocilară,ah,cât urăsc cuvântul ăsta!Oameni buni,dacă o persoană învață bine și preferă să citească o carte sau să meargă la bibliotecă în loc să se distreze în cluburi,nu înseamnă că este tocilară!Înseamnă,pur și simplu,că acela este mediul în care se simte bine.Mereu am fost de părere că oamenii care nu au ce face cu viața lor și care își bagă nasurile în treaba altora sunt niște persoane triste pe dinăuntru,sobre ,care nu văd bucurie decât în eșecurile altora."

Decid într-un final,după jumătate de oră de lenevit și meditând asupra vieții mele plictisitoare,să cobor din pat și să mă pregătesc pentru prima zi din clasa a XII-a.Am optat pentru o rochiță simplă,albă din dantelă,niște opincuțe în picioare crem și o gentuță tot albă,marca Chanel.Mi-am lăsat părul blond desfăcut și m-am machiat:puțin fond de ten,pudră,rimel și un ruj roz pal.Da,sunt gata.

Cobor scările spre living pornită să merg la mașină unde mă așteaptă șoferul să mă conducă la școală când dau nas în nas cu Drew.

-Ușor prințeso,unde te grăbești așa? începe el să mă i-a peste picior.

-La școală deșteptule!Iar dacă nu te dai din fața mea voi întârzia încă din prima zi!Mă rățoiesc eu la el.

-Calmează-te,nu-ți stă bine când te enervezi.Îți apar niște cornițe de drăcușor chiar aici.Acesta arătă cu degetul spre capul meu,începând mai apoi să râdă ca nebunul în timp ce eu mai aveam puțin și-mi ieșeam din minți.E clar,băiatul ăsta îmi va face fire albe cât de curând.

-Dă-te Einstein,întârzii la școală!Îl împing cu toată forța mea și răsuflu ușurată câmd observ că acest se dă din calea mea.

-Nu așa ușor prințesă.Nu știu dacă ai uitat sau nu dar începând de azi sunt garda ta personală de corp.Asta înseamna că merg cu tine oriunde.Tu ai fost cea care a acceptat înțelegerea,îți amintești?

Normal că îmi amintesc.Voi regreta tot restul vieții mele că am fost de-acord cu propunerea tatei.Mai bine o duzină de gărzi de corp după mine decât nesimțitul de Drew.Va fi cel mai lung an din viața mea.

-Mda,din păcate pentru mine,sunt nevoită să te suport 24 din 24.

-Din păcate pentru tine?Eu sunt ăla care trebuie să fie după fundul tău 24 din 24!

-Atunci hai să facem o înțelegere.Stai la o distanță de cel puțin 2 metri de mine și îți vezi și tu de treaba ta.Sunt fată mare,mă descurc.

-Mda,nu prea cred.Tatăl tău mi-a dat niște ordine clare.Nu te scap din ochi.Deci,partea cu „sunt fată mare,mă descurc" cade.Dar mie îmi convine să stau la 2 metri distanță.Măcar nu mă mai sâcâi atât.

Astea fiind zise,Drew o luă înaintea mea spre lliceu,lăsându-mă pe mine în spate.Pentru că da,cât timp ne-am contrazis noi,nici nu am realizat că am ajuns de ceva vreme la liceu.Perfect!

M-am îndreptat cu pași mărunți spre intrarea principală,apoi am urcat scările care duc la etajul al doilea,unde se află sala mea de clasă.Pot să zic,cu mâna pe inimă ,că nu mi-au lipsit deloc colegii.Caut cu privirea un loc mai retras și zăresc unul chiar lângă fereastră.Mă așez și încep să îmi scot caietul și cartea începând să citesc.Încerc să nu le dau prea mare importanță șușotelilor care se aud din fața mea și care bănuiesc că sunt despre mine.Îmi ridic pentru o scurtă perioadă privirea din carte și îl văd pe Drew intrând în clasă.Odată făcându-și simțită prezența,acesta este înconjurat de fete dornice să-i vorbească.Doamne,zici că sunt disperate! Mă rog,după aproximativ 10 minute apare în clasă și profesoara de psihologie și începem ora.Îl văd din când în când pe Drew cum mă privește cu coada ochiului,probabil ca să se asigure că nu am fost răpită de extratereștrii.

Oricum,școala s-a terminat repede,mi-am luat ghiozdanul și am plecat spre parcarea școlii,unde cel mai probabil mă aștepta șoferul să mă ducă acasă.Ciudat a fost că nu era nici urmă de el în toată parcarea.

-Bob nu vine.Are ceva treabă.Haide,te duc eu acasă. Mi se adresează Drew care a apărut de nicăieri în spatele meu.

-Cum adică nu vine?El tot timpul mă duce și mă aduce de la școală.

-Ei bine,nu și de data asta.Urci odată?

    Nici nu am realizat că stăteam de vre-o 5 minute în parcare,în fața mașinii lui Drew,fiind complet pierdută în gânduri.Trebuie să recunosc,mașina neagră,mată,cu mulți cai putere ce stătea în fața mea nu e deloc ieftină.Un Mustang Ford,Gt,decapotabil,e un model frumos.Fără alte întrebări am urcat în mașină.Sper Doamne să nu mor până acasă.Mi-am pus centura de siguranță,pentru orice evntualitate și am pornit.

-Dacă tot suntem blocați unul în compania altuia pentru un an,hai să trăim și noi viața asta la maxim.Și astea fiind zise,Drew apăsă mai tare pedala de accelerație,acul ajungând în mai puțin de un minut la 150 km/oră.

Puțină adrenalină nu strică niciodată nu?Ce ziceți?Ce credeți că va face în continuare Drew?Vor ajunge cei doi teferi acasă?Rămâne de văzut.:)