Always and Forever

>>Capitolul 3

Nu te panica,Anastasia,nu ai de ce să te panichezi.Atâta doar că ești într-o mașină care gonește cu 150 km/h ,cu băiatul care ar trebui să te protejeze nu să te pună în pericol.Nu,n-am de ce să mă panichez.Okey,calmează-te,Anastasia,exagerezi.Doar e profesionist,nu o să te omoare,nu?

   Bine,poate că exagerez puțin,dar serios acum,voi ce a-ți face în locul meu?Respir și expir de câteva ori ,încercând să îmi calmez inima care e pe cale să-mi iasă din piept la cât de tare bate.Îl văd cu coada ochiului pe Drew care,spre deosebire de mine,nu are nici-o problemă cu viteza.E atât de calm și relaxat.Cum naiba poate fi atât de calm?

   -Încetinește mașina,idiotule!O să murim aici dacă o ți în ritmul ăsta.Sunt prea tânără să mor!mă răstesc la el.

   -Calmează-te prințesă,cu mine în mașină n-ai cum să mori.Acesta își întoarce pentru o fracțiune de secundă privirea spre mine,apoi un mic rânjet îi apare în colțul din dreapta a gurii.Ah,cât aș vrea să îi șterg rânjetul ăla idiot de pe față.Eu mor aici de frică ,iar el face mișto de mine.Pe bune?

   -O să murim,îi clar!Drew! Mă prind cu ambele mâini de scaun,pulsul crescându-mi radical când în fața noastră apare brusc o mașină care se pare că nu s-a asigurat înainte să depășească.E clar,până aici mi-a fost.Doamne,iartă-mi păcatele!

   -Futu-i! Îl aud pe Drew cum înjură în barbă niște cuvinte nu prea frumoase la adresa celui din fața noastră,urmând ca mai apoi să tragă brusc de volan la dreapta,mașina ajungând pe marginea drumului.A evitat impactul în ultima clipă.Drew oprește mașina,iar eu cobor  numaidecât din ea.Nu mă mai urc în mașină cu el cât trăiesc!

     Când dau de aerul proaspăt de afară răsuflu ușurată și încerc să îmi reglez bătăile accelerate ale inimii.Mă plimb prin fața mașinii ,dintr-o parte ăn alta,încercând să îmi revin și să nu îmi vărs nervii pe nesimțitul ce stă acum în fața mea,sprijinit de portiera de la mașină,trăgând liniștit dintr-o țigară ca și cum în urmă cu 2 minute nu eram la un pas de moarte.

    -Cum poți fi atât de calm când era cât pe ce să ne omori pe amândoi?mă răstesc la el.Acesta doar mai trage odată din tigară,ridicând o sprânceană și uitându-se la mine de parcă aș fi înnebunit.Și poate că am și făcut-o,cine știe?

    -În primul rând,calmează-te,și în al doilea rând,nu a fost vina mea.Idiotul ăla a intrat în depășire fără să se asigure-acesta mai trage odată din țigară,urmând ca mai apoi să o arunce pe jos,călcând-o cu piciorul-bucură-te că am reușit să îl evit și că suntem teferi .

    -Să mă bucur că suntem teferi?Nu am fi ajuns în situația asta dacă circulai regulamentar!Dar tu nu,trebuia să te distrezi puțin cu viețile noastre!Distracția asta ne-ar fi putut omorî,Drew!

    -Oh,nu mai tot dramatiza atât!Suntem teferi,în viață,ce mai contează ce era să se întâmple?Nu s-a întâmplat și gata.Acum urcă în mașină,trebuie să ajungem acasă.

    -Nici nu mă gândesc,eu nu mă mai urc în mașina aia cu tine,mă împotrivesc eu.

   -Foarte bine,dacă vrei să rămâi singură în pustietate.Se lasă noaptea,eu nu mă rog de tine să vi.Pot foarte frumos să te las aici,să ști.Acesta se urcă la volan și îmi face cu ochiul.Pornește motorul,iar când e pe  cale să plece realizez că el chiar vorbea serios.

   -Stai!strig după el.Fug la mașină,deschid portiera și mă așez înăuntru.Îmi pun centura dar nu înainte de a-i observa rânjetul ăla idiot care iar i-a apărut pe chip.Ah,cât aș vrea să-l pocnesc în momentul ăsta.

   -Prințesa s-a răzgândit?mă întreabă acesta,neluându-și ochii de la mine în timp ce bagă mașina în viteză și pornește.

   -Doar condu și taci.Vreau să ajung în siguranță acasă.

    Drew își dă ochii peste cap după care nu mai spune nimic fiind atent la drum.Măcar acum conduce regulamentar.După 15 minute parchează mașina în fața casei mele,iar eu sar ca arsă din ea ,îndreptându-mă spre intrare.Însă fix înainte să intru sunt prinsă de braț de către Drew și întoarsă cu fața spre el.De aproape,ochii lui par mult mai gri decât i-am văzut prima dată.Nu un gri dinăla închis,urât,ci un gri pal,care ascunde multe secrete în spatele lui.Un gri care îl face mult mai misterios decât pare.

    -Nu trebuie să știe nimeni de incidentul de astăzi.Nici măcar tăticul tău.

    -Și de ce,mă rog,aș asculta ce zici tu?îmi încrucișez mâinile la piept,adoptând o privire serioasă.

    -Pentru că,prințesă-zice acesta,accentuând cuvântul în timp ce se apropie tot mai tare de mine-tatăl meu mi-a zis tot ce trebuia să știu despre tine,inclusiv unele lucruri nu prea drăguțe,care nu cred că vrei să ajungă la urechile colegilor tăi de liceu,nu? Eu doar mă încrunt ,nevenindu-mi să cred că el chiar mă șantajază.Pe mine!

   -Nu ai face una ca asta.

  -Nu mă provoca,nu ști de ce sunt în stare.Acesta îmi făcu triumfător cu ochiul,îndepărtându-se apoi de mine și intrând în casă,lăsându-mă complet șocată.În ce prostie m-am băgat?

   

    După ce m-am dezmeticit puțin și am procesat ceea ce tocmai s-a întâmplat,am intrat și eu în casă.Drew nu se vedea pe nicăieri,deci nu are cum să știe dacă vorbesc cu tata sau nu.Mă îndrept încrezătoare spre biroul tatei.Când ajung,bat de două ori la ușă apoi intru.Eram cât pe ce să deschid gura și să vorbes când ce să  văd: tata împreună cu Drew purtau o conversație. Când m-a văzut,tata mi-a zâmbit și m-a întrebat cum a fost la școală,dacă am ceva noutăți... Acum era momentul să-i spun despre „micul" incident dar privirea ucigătoare pe care mi-o arunca cel care stătea în dreptul tatei m-a oprit.În schimb am spus doar:

  -A fost bine,tată.Nimic interesant.

   Acesta s-a multumit doar să dea aprobator din cap și să-mi zâmbească.Drew în schimb avea privirea aceea de învingător și rânjetul specific pe fată.Băiatul ăsta o să mă ducă la exasperare cât de curând.

Capitolul 3 e gata.E puțin mai lung,de data asta.Sper că v-a plăcut și că o ve-ți citi în continuare.Vă aștept părerile! :)