Enchiridion Militis

-2- Drăcoaica

     Era dezordine pretutindeni, de parcă nu a fost niciodată măturat sau măcar şterse geamurile...
Pânzele de păianjen se observau atârnate de mobilă și perdele cu câteva muşte ce se luptau cu moartea. În bucătărie făceai slalom printr-e gândaci, iar vasele erau așa murdare că-ți venea să le arunci direct și să iei altele.

      Am mers în camera mea, mi-am făcut loc de un munte de haine murdare, dar și curate amestecate p-colo. M-am așezat încet în pat spre margine, la perete erau două arcuri ieșite şi nu voiam să-mi rup iar hainele cu tot cu piele în ele.
Chiar dacă soba nu a mai făcut cunoștință cu vre-o așchie de lemn de cel puțin parcă un veac, eu mă simțeam bine, îmi plăcea oarecum frigul. Nu am idee de ce, dar parcă mă contopeam cu o stare de plăcere ce devenea tot mai profundă. Mi-ar fi plăcut să fiu o stană de gheață, să fiu una cu posibil elementul meu.

După câteva clipe de "liniște" (căci gândurile mele sunt stăpânite de un vacarm continuu), cineva bate în geam de parcă era într-o luptă cu el, din păcate era Alexandra...

-Aria! (speram că a uitat de mine, ar fi fost mult mai bine dacă nu o mai aveam şi p-asta pe capul meu)

Mă prefac că nu o aud, poate pleacă. Dar la insistențele sale până la urmă ies la ea, mai aveam nevoie de geam la cameră până la urmă....

-Zi repede, ce mai vrei de la viața mea? (eram şi aşa furioasă, e tipul de persoană ce caută numai bani şi şărlătănii să te facă să-i pici în plasă)

-Ce ai? Am vrut să văd ce mai faci... (nu era numai asta, sigur urma să fac ceva după care să regret numai din lipsa banilor)

-Alexandra! Ştiu că vrei ceva, spune şi lasă-mă în suferința mea!

-Mai țipă odată la mine şi îl pun pe tata să-ți dărâme cocioaba asta!  Vreau să-mi faci rost de ceva... de un telefon. (tatăl ei era primarul satului ăsta jegos, dar nu-mi păsa, oricum casa mea chiar era mai mult o dărăpănătură)

-Ce telefon? Vrei să-l fur?

-Da, am nevoie să şterg câteva chestii din el...

-Al cui? Până când? (da, până la urmă cam eram la degetul ei mic, dar și ea la al meu, este să zic aşa...pițipoanca şcolii. Am mai rămas singura ei slugă, am nevoie de bani, aşa că profit de răutatea ei, sigur a intrat în cine ştie ce necaz, cum o face mereu...

-Îl ştii pe Lucas? E de la noi din şcoală. (normal că-l ştiam, auzisem din sursă sigură într-o pauză cum că din tot liceul de 300 de drăcușori, jumătate sunt băieți, iar ea s-a culcat cu aproape jumătate din ei...chiar el mi-a spus fără pic de glumă sau orice de genul)

-Da drace! îl ştiu.

-Mâine îmi faci rost de telefonul lui urgent, că de nu, cade înțelegerea! (mda, dacă făceam ce voia ea nu mai primeam facturi la apă şi curent, le plătea din primărie de p-acolo)

-A naibii scorpie mai eşti, ieşi din curtea mea!... o să vin mâine.

Pleacă clătinând din fund și cu nasul pe sus de parcă mergea pe sârmă aruncând pe mine cu înjurături, și se mai şi bâlbâia la un moment dat, aşa dovedită era... Acum tot ce mai rămânea de făcut era să-mi fac cale la el în casă, că la şcoală nu am mai fost de vre-o lună...numai mustră de la profesori nu mai voiam acum.