Enchiridion Militis

-4- Cazare după gratii

     După nu știu cât timp îmi întredeschid ochii. Am început a mi-i freca ușor cu dosul aspru al palmelor.
     În sfârșit vedeam mai clar...trei pereți de o culoare crem murdară, iar al patrulea era din grilaje...era o celulă?! Da, aparent o celulă...murdară, o saltea, o masă, chiuvetă și un closet. Nu-mi venea să cred că am ajuns până aici...
Se aud paşi pe holul lung plin de gratii. Era un ofițer şi un paznic alături de un jandarm, din spatele lor apare piți.

-N-ai stat mult aici domnişoară Nimer... (îmi zice ofițerul în timp ce paznicul deschidea uşa celulei scârțâind alene din balamale)

După ceva timp de discuții şi hârtii am scăpat de acolo spre mirarea mea.

-Mulțumeşte-mi că mai am nevoie de cineva care să-mi fie slugă, altfel nu-ți plăteam cauțiunea. Îmi eşti datoare!
-Mai bine stăteam acolo, tot închisă sunt și acum chiar dacă nu-s după gratii!...(oftând după ușor în drum spre casă)

     Era deja seară când am ajuns acasă. Pășind în curte parcă nu-mi prea venea să mai intru în ea. Odată ce apăs ușor pe clanță presimt o vagă nesiguranță. Totuşi când am pătruns, tata era în sufragerie, dormea dus.
Observ lângă măsuța de cafea chiştoace, multe chiştoace şi scrum, iar într-e degete-i atârna o țigară. Tata de când îl știu eu nu fuma...asta era chiar ciudat. Hainele de pe el păreau mai mult decât de obicei de ne-ngrijite, ce-i drept de vre-o lună nu prea le mai schimbase. Sub masă era...alcool?
Da, 3 sticle de băuturi scumpe aruncate, erau goale...
Îi iau dintre degete ceva ce de fapt era un pai, iar masa avea praf alb pe ea, era destul de mult, dar parcă prea alb pentru a fii praf...iau într-e degete si miros încet.

-Cee? Tată!? (țip în gura mare, era o masă plină cu droguri!?!)Tată! Trezeşte-te!
Și încep a-l zgâlțâi apucându-l de bluză. În zadar, îi alunecă într-o parte trupul sub greutatea păcatelor. Nu se trezea, iar temperatura corpului era mai scăzută decât normalul...
Tată trezeşte-te! Rămâi cu mine, tatăă!!
Mi se-năbușe glasul cu lacrimile şiroaie ce-mi prăvălesc pe obraji. Timpul începu a se-nduioșa de mine rămânând ca un străjer încremenit pe umărul meu. Cioburi cu praf și așchii din masa fărâme cât colo buluc de nervi aruncată, în neputință, răsfrântă de viață, cu spatele albit de spaima peretelui blestemat din multe ce-a văzut și auzit, bătrânul, simt că mă înec în propria minte.
- Am...am...de fapt ce mai am? Nimic! Nimic nu mai am!! (țipând pre nimic, aberez)

     Probabil nu știți cum e...probabil da, dar greu de crezut. Nu știam cine mai eram și cu ce scop existam!
Eram depresivă, vedeam doar alb, negru și roșu în fața ochilor. Voiam să mor! Să mă duc dracu' odată pentru vecie! Eram o piatră de pe fundul oceanului! Simplul fapt că m-am născut mă deranja căci am fost o greșeală, nedorită...am fost nedorită de părinții mei, nedorită de mama mea măcar!
Lacrimile continuă a-mi spăla chipul murdar de greutățile ce mă zdrobeau fără milă.

     Ceva, orice, voiam să fie altfel, să am o viață normală, într-un colț de lume normal, o familie normală, prieteni normali.
Vise și vise, doar atât... Nici măcar de vise n-am parte, căci coșmarurile sunt nelipsite. Îmi e adesea teamă să dorm de frica lor. Vreau multe și până la urmă degeaba...
Acum, eu, Nimer Aria, o să! O să...ce o să?

     Mă duc în camera mea, în chestia aia de cică e pat. Mă pun pe bocet căci am nevoie de o fărâmă de timp pentru mine. Doar eu cu mine o mai duc la capăt...poate la capăt...