Enchiridion Militis

-6- Ochii dintre flăcări

     Tot latră și latră, smucindu-se în brațele mele puternic, până la urmă găsește prilej de a se propulsa într-un pâlc de iarbă printr-o săritură ce mă zgâriase puțin pe podul palmei drepte. O ia la goană printre pomi, iar eu desigur, fuga după el.Fiind micuț avea o viteză foarte mare, însă parcă-și face milă de picioarele mele și se oprește la baza unui pom...mare.
Mă opresc și îmi urc privirea puțin mai sus, apoi mai sus, și mai sus...era un copac măricel...mare... ce să mai neg? Cred că pe puțin șaptezeci de metrii! iar la cât de măreț se întindea spre văzduh, pe atât de gros în tulpină era. De parca ar fi găzduit o infinitate de lumi dincolo de scoarța bătrână, în care se vedeau scrijelite niște ceva însemne, litere, cuvinte, propoziții întregi de care erau legate visele unor zâne ce nu apucat îndeplinirea lor...

     Pe o creangă la cam 3 metri de sol, se observa o veveriță speriată de lătratele pufosului sprijinit cu labele din față pe trunchi. Sigur de aceea îl apucase nebunia lătratului. Fiind una din chestiile aiurea ale câinilor... Însă poate este și un instinct din foame...
Iau din rucsac pâinea, rup un colț și i-o dau fără să-mi pese dacă cine știe când o să mai pot face rost de mâncare, măcar să nu mai flămânzească el. Eu o să rezist, sunt călită de atâția ani...

     Mă simțeam precum o fantasmă în această pădure, mai ales pe lângă mărețul pom. Mă plimb agale în jurul său atingând totodată miliardele de speranțe cu care era îmbrăcat. Mă simțeam oarecum ciudat. Priveam frunzele, vreascurile, tufele de diferite specii de bălării. Zăpada lipsea, nu se încumetase să intre în acest sanctuar ce părea ușor macabru, dar și liniștitor...
Noaptea se instalase bine, cred că era aproape de miez, însă luna-și dezmierda razele peste văi destul cât să dea impresia că este doar o seară ușoară.

     La poalele înțeleptului, precum doi mielușei în sânul Domnului, așa eram eu cu micuțul căruia nici măcar nu-i știam genul... darămite să-i pun și nume. Ghemuiți între două rădăcini colosale, înveliți în frunze precum niște spiriduși, adormim. Stelele ne păzeau, iar cerul limpede ne oglindea speranța unui drum lin.

     O panică sublimă începe să-mi dea târcoale, iar astfel trezindu-mă din somn instinctual nu mai aveam gând să readorm. Simt un ușor fir de fum cum îmi taie calea nărilor. Cățelul îmi sare din poală și rămâne țintă cu privirea lui parcă cruțătoare către vârful înțeleptului. Mâinile întinse după el ușor îmi tremură, dar nu de la frig.
Ce să fac? Să mă uit ce se întâmplă, asta ar trebui să fac. Mă ridic și-mi întorc toată ființa deodat', construind o înfloritură de fum ce-mi îmbrățișa ușor trupul plăpând. Copacul ardea aprig, precum toată pădurea din spatele lui...În secunda a doua făceam pași iuți cu pufosul către scăparea din această nenorocire în timp ce frica mă acapara. Îl bag în bluză căci fumul era pretutindeni deja, iar cu lacrimi în ochi de usturime și o tuse seacă enervantă, o iau la goană spre a scăpa de moarte.

     Fug, și fug, și-o iau chiorâș pe unde apuc la nimereală trec suav pe lângă pomi. Focul era deja pe sub tălpile mele ajungându-ma ușor din urmă. Strig în zadar, dar totuși: "Ajutor! Ajutor! Nu mai rezist, Doamne!".
Atât apuc să zic căci în următoarea clipă mă lovesc de un pom, căzând grămadă fără puteri. În ultimul moment, printre lacrimi, am văzut ceva...o pereche de ochi ce mă priveau din lumea de fum constrictor de viață. Erau roșii, cu pupilele foarte dilatate de un negru lucios, sticlitori, cuprinzători...doar la atât am mai apucat să mă gândesc zăcând acolo până mă lua inconștiența.

-Ridică-te! Am spus să te ridici! Aria!

     Răsunând precum un ecou cosmic cu o voce ușor groasă în mintea mea. Îmi arde trupul mort, deschid ochii. Mă dureau toți mușchii de parcă eram otrăvită. Blănosul era lângă mine teafăr și nevătămat. Mă ridic în picioare. Sufletul mi se cutremură. "Sunt moartă, sigur nu este real ceea ce se petrece, nu, nu...nu înțeleg ce se întâmplă!". Vorbesc din nou cu mine, de parcă urma ca cineva să-mi răspundă...
Pe o rază de cel puțin jumătate de km, era absolut totul învelit într-un strat gros translucid de gheață, brodită cu felurite nuanțe de albastru angelic de o noblețe pură, iar pe alocuri țurțuri ce unduiau condururile de zăpadă imaculată de pe crengile străjerilor codrului.

     O iau la pas cu mititelul cât mai repede de acolo. Îl mângâi afectuos pe creștet și ies din ceea ce a fost cândva o pădure fără a mă mai uita în urmă. Ce tocmai s-a întâmplat? Cum...?!