Enchiridion Militis

-9- Narcis

     După ce am făcut ce am mai făcut, ne-am echipat de plecare.
Lumina zilei purta o adiere lină de energie și voie bună, era parcă prea cald și plăcut acest miros de primăvară ca să nu simți mireasma milioanelor de flori ce îmbrăcaseră-n rochii albe de nuanțe rozalii codrii învecinați. Îi întineriseră chiar și pe cei mai scorțoși și bătrâni pomi, parcă erau domnișoare de onoare la nunta miilor de albinuțe zvăpăiate ce scânteiau în lumina soarelui blând.

     Ador să admir ceea ce mă înconjoară...
Oarecum încep să descopăr chestii noi despre mine... Acum îmi dau seama cât de încuiată eram mintal la ceea ce are referire cu interiorul meu. Simțeam acea energie vitală bună pentru sufletul meu, pășeau lângă mine aceste nuclee de fericire...Leea și Suzi.
De când am ajuns în aceste noi locuri, totul a fost bine și frumos. Am discutat până acum foarte mult cu Leea și ne înțelegem de minune, însă... Nu vreau să mă opresc, nu vreau să rămân aici...
Îmi este teamă de reacția ei când o să-i spun, însă, vreau să o fac după acel bal.Sper să mă-nțeleagă...

   Am mers în cred cele mai pitorești locuri pe care le puteam vizita alături de ea. Suzi de fiecare dată era parcă altă creatură când treceam pe lângă un alt cățel, dar în sens bun, sau când se simțea sfidată de câte o pereche de ochi felinatici...se citea curiozitatea de pe chipul ei cu referire la cum a ajuns pe gard sau pe creanga aceea grosuță și nu departe de pământ, dar totuși...cum? Cățeii mereu cred că au căpșorul plin de dileme.
Mergeam și vorbeam fiecare câte o întâmplare sau experiență din diferite locuri aducându-ne aminte incredibil de multe chestii cu referire la cadre văzute de pe vârful muntelui din satele vecine. Nu era foarte înalt, și avea o mulțime de poteci. Dar da... am ajuns până aici sus.

-Leea? Am o întrebare... (zic eu ușor gravă-n voce, apoi fac o pauză)

-Spune, ce este?

-De ce te comporți așa cu mine?

-Adică? Cum mă comport? Ți-am făcut ceva?... (se vedea cum își schimbase ușor mimica feței în îngrijorare)

-Da, mi-ai făcut. Mi-ai apărut în cale de nicăieri și totul a fost lapte și miere... Adică...Sunt o străină, sau cel puțin am fost... Dar nu înțeleg, de unde atâta încredere?... Pur și simplu este nefiresc de frumos, chiar și pentru o poveste din basmele cu prințese... 
Nu mă înțelege greșit, dar... De ce? 

Oftează lung aruncându-și privirea în gol către văile locuite, țesute la poalele stâncoșilor. Se așează pe o piatră și își păstrează starea, îngândurată...după cam 5 minute de liniște rostește:

-Aria... Eu doar am vrut să fiu bună... Atâta tot. Mă bucur că ți se pare ireal, dar este pur și simplu bunăvoință...Bine? Poate ți se pare așa ciudat...și din cauza celor avute de până acum...
Da, poate este și asta o variantă, nu?... (încercând a se lumina la față zâmbind frumos ca de obicei...)

-Nu știu. Scuze, dar nu am zis cu rea intenție...doar...nu știu...(și-mi simt o lacrimă ca de foc pe obraz...)

-Nu mai plânge, bucură-te! 
Ne îmbrățișăm cald. Asta până când se aude ceva din spatele nostru dintre copaci și tufișuri, dincolo de drum. Suzi era lângă noi, se juca cu o păpădie...iar vântul nu bătea.

-Ce se aude? 

-N-am idee. (zic eu totuși calmă)

-Suzi! Pișcă-l!
Imediat se subordonează la comanda Leei și ciulește urechile începând a lătra tot mai aproape de acele zgomote până...

-Ieși! Lasă-mă! Ce ai cu mine jăvruță mică? (spune ușor răstit dar cu tentă de joacă ieșind de la umbra unui pom gros, cineva...)

     Rămân stană de piatră...Era un băiat, adolescent, îngrijit fiind îmbrăcat simplist, și cu o privire cuprinzătoare. Un joc de emoții îmi fulgeră ființa făcându-mi piele de găină mai ceva decât unei însuși găini...
Nu-mi puteam plăsmui vre-un gând, stare, sau mișcare. Eram hipnotizată de acei ochi...Foarte familiari, dar atât de...wow. O culoare cu totul tulburător de ademenitoare. Un fel de cărămiziu spre vișiniu cu tentă incandescentă în lumina directă a soarelui...parcă un amalgam de culori fierbinți. Am rămas mută, ceva nou pentru mine, această stare...

-Narcis? Ce faci tu pe aici? ( întreabă Leea ușurată)

-Aici îmi petrec eu timpul când vreau să rămân singur...E genul ăla de "loc doar tău fericit" , știi? Ea cine este? (vocea lui mi-a pictat mintea-n linii acustice imposibil de nedeosebit)

-Ea este Aria. Aria, el este Narcis. (zicând bucuroasă)

-Încântat! (și-mi zâmbi întinzându-mi mâna)

-Asemenea...(începusem să...tremur? mi-am tras palma destul de repede din a lui, înainte de a apuca să reacționeze măcar)
De unde îl cunoști? (spun către Leea puțin mai șoptit)