Enchiridion Militis

-3- Potaia

     Următoarea zi, abia trezită stăteam pe marginea patului în fund cu coatele pe genunchi şi tâmplele-n palme.
Era 5:25 dimineața, perfect, puteam să mă strecor în casa ăluia cât dormea toată lumea...
      Îmi iau pe mine nişte blugi rupți, chiar dacă-i primisem întregi... o bluză și o ceva...cred că jachetă doar că mai subțire. Plecând în grabă, simt mai aspru decât de obicei frigul din picioare.
"Bravo Aria! Ai uitat iar să-ți iei teneșii..." ( îmi zic eu dar cu voce tare, de parcă urma să-mi răspundă un alt glas de nicăieri, aberez)

     Da, deci până la urmă am ajuns în fața curții cu pricina. Întrebarea era...cum scap de câinele ce dormea? Nu-mi era mie că mă muşcă sau ceva, era aproape cât o lingură din lemn  de mic...da' pe cât de mic, pe tot atât de tare lătra. (mai mult parcă scheuna după libertate din lanțul ăla bine strâns)
Caut o soluție...caut, şi caut, şi la un moment dat observ un geam puțin deschis. Sigur era camera lui Lucas, fiind singura cameră fără flori pe pervaz. Cică era alergic si d-aia.
Eram disperată, câinele ăla putea strica totul!
Şi atunci mă pocni o idee. Aleluia!
     Intru încet în curte. În satul ăsta nu erau garduri în fața ogrăzii, doar unele case puneau de decor câteva buruieni, cică gard viu, pentru mine tot buruiană era. Deci, intru în curte și cu jacheta de pe mine prind botul câinelui,înfăşor toată potaia în ea și scot țăruşul din pământ. Pământul fiind încleștat de fiorii gerului puternic, scot cu greu aducându-mi aminte de 2-3 sfinți...
Îl duc la marginea străzii, punându-l cu grijă acolo între două dunișoare de zăpadă, urmând să mă întorc după el.

     Am intrat precaută pe geam în camera lui. Alunecându-mi privirea atent prin încăpere, observ un vag luciu din bătaia razelor lunii într-un colț al camerei. Era telefonul lui azvârlit pe noptieră.
Mă apropii încet, cu silențiozitate maximă. El era în pat...avea doar boxeri pe el. În mintea mea "Cum de poate omul ăsta numai cu atât să doarmă?" Ce-i drept, în câteva clipe începeam a simți cum era destul de cald la el în cameră, parcă și eu aveam senzația incomodării hainelor de pe mine...
Iau telefonul și ies înapoi pe geam ca şi cum nimic nu s-a întâmplat...
Câinele era tot acolo, se uita la mine cu ochişorii lui specifici. Stătea atât de drăguț pe zăpadă, înfăşurat de parcă era o sărmăluță, dar aparent îi plăcea, se încălzise în jachetă. Îl desfăşor şi mi se gudură în brațe, era recunoscător? (bine..nu mă așteptam tocmai la asta...) Probabil la cât o fi degerat până să-l înfășor în aia...
Totuși nu-l puteam lua cu mine. Însă nici singur nu-mi plăcea ideea...
Până la urmă l-am dus înapoi. A fost cuminte cât m-am chinuit să bag țăruşul înapoi în pământul de oțel.

     Ajunsă acasă, stăteam în sufragerie pe canapea. Era mai comodă decât patul.
Nervii mei (ce sunt aproape nelipsiți împreună cu dezgustul pentru...orice) parcă au fost absenți preț de o clipă, când se uita agale micuțul cu perlații ochi odată ce începusem a o lua la pas de acolo. Am închis ochii şi am aşteptat să adorm.

8:00
     Cineva bate în uşa de la intrare. Drăcoaica nu avea cum să fie...aia bate în geamuri de fel. Se aude tot mai tare şi apăsat zgomotul produs de uşă...

-Poliția! Deschideți sau intrăm forțat!

     Mă așteptam oarecum la asta, dar era prea mică și neînsemnată pentru a mă îndupleca din ce urma să fac atunci...
Ca de nicăieri panica a început să-mi cuprindă simțurile. Trupul meu era aidoma unei frunze pălite, nu mai percepeam nimic fiind incapabilă de aproape orice. Mă prăbuşesc pe covor leșinând de pe marginea canapelei. Doar mai auzisem pentru câteva clipe o mare bufnitură apoi paşi prin casă...