Enchiridion Militis

-5- Prima zi spre viață

     Am plâns și plâns, până m-am secat de energie și puteri. Picura un moment de liniște. Stăteam ghemuită, fără să mă mișc un fragment bun de timp. Ca un bibelou sculptat dintr-o buturugă de suferință, așezată cu grijă pe piedestalul ce se cuvenea a fi din ce în ce mai comod parcă...Sau cel puțin așa simțeam eu...
Primăvara era mai mult cu numele, după viscolul de afară revărsat cu tumult Dumnezeiesc ca de nicăieri, părea că se domolește.

Mă ridic, îmi frec obrajii scorojiți de lacrimi uscate apoi stau și privesc pe fereastră. Mă îngădui de-o șterg puțin cu mâneca de praf.

-La naiba, nu se ia... Vreau afară! (îmi zic cu voce tare iarăși de parcă cineva ar fi urmat să zică ceva, încep vag a crede ca asta pare a fii o problemă, dar oricum)

     Tata era încă acolo, logic. Mă așez jos pe covorul mizer rezemată de perete cu spatele, îmi oftez fruntea pe genunchi.
După câteva minute bune de reculegere știu, știu ce o să fac! O să plec, o să fug în lume, o să-mi pictez visele pe pânza realității! Vreau! nu mai am nimic de pierdut. Ori că muream aici de nebună sau cine știe unde, tot aia era pentru mine. Sunt defectă, imperfectă, o chestie, sunt o artă creată cu un scop ce vreau să-l descopăr, să-l ating, să-l îndeplinesc, pentru că este al meu!

     Zis și făcut.
Mi-am luat încă 2-3 țoale mai curățele, o sticlă de apă, o pâine căci atât mai aveam, și le-am pus într-un ghiozdan...geantă, tot aia. Nu prea aveam ce lua cu mine în afară de o poză cu... ceea ce era cândva familia mea... Puțin ștearsă de lacrimi și ani chinuiți. Avea rama albastră în nuanță închisă, dar parcă nu era numai albastră... avea tente smaraldii, iar în colțuri și pe muchii se vedea clar cum s-a rașchetat vopseaua după atâtea purtări în diferite mâini. Se ascundea brun-roșcatul lemnului, plăcut la atingere. Era cam grosuță rama, dar așa era ea până la urmă...O vedeam ca fiind povestea vieții mele această poză.
Bine, bine, bineee! Nu mă mai lungesc atât cu astea... Am pornit la drum în viață. Dumnezeu fie cu mila!
Îmi las ultimele lacrimi pe pieptul tatălui meu, și ies din casă știind că până la urmă o să ajungă pe ultimul lui drum cu ajutorul celor din sat, oricum așa ar fi fost indiferent de situație.

     Pârâia strătulețul fraged de zăpadă sub teneșii mei sloi. Era frig, îmi plăcea. Mergeam agale, nu înțeleg de ce dar... parcă lipsea ceva. Câinele! Cel din dimineața aia... nu puteam să-l las acolo, mă întorc după el.
Mititelul, stătea ghemotoc pe zăpadă, legat. Mă fac nevăzută și cu iuțeală îi străpung sechestrul de libertate fiind răsplătită de fericirea ce se oglindea în perluțele lui negre, acei ochișori specifici și jucăușul dat din coadă. Ce drăgălaș. Am ieșit din sat alături de noul meu tovarăș.
     Cu infinitul în față și indiferența în spate, îmi caut rostul până nu-l mai pot căuta... Dacă eu pot, asta înseamnă că poate oricine, să spere...știam o vorbă veche "iubirea moare ultima! Speranța nu poate exista fără ea, dar iubirea poate exista fără speranță". Iubesc să descopăr și să creez. Pretutindeni văd o realitate incredibil de frumoasă din simplul fapt că am rămas doar eu și natura.
     

     Deja am mers destul de mult cât să rămână în urma mea linia neagră a orizontului în loc de micul ciob de iad unde am crescut 16 ani de zile. Cuprind cu privirea o pădure din depărtare. Primul loc unde o să înnoptez din câte se pare după seara ce pică tot mai repede peste văi.

-Hai mititelule! Stai în brațele mele de acum să nu te pierzi.

Îl iau în sân, iar după nici 5 copaci trecuți în spre miezul rarefiat al codrului, începe să latre de-a binelea. Nu tace. Mă cuprinde un fior pe șira spinării...