Blackjack

33. Dă-mi un motiv

            Maureen

— Jackson! Jackson unde mama naibii ești? Te caut...

Aubrey intră în dormitor ca un vârtej, dar se oprește brusc imediat ce deschide ușa. Noi încă suntem în pat, doar am tras plapuma peste noi, dar suntem goi pușcă.

— Oh! N-am...

Se înroșește la față, dar până să mai zică unul din noi ceva, iese din cameră la fel de repede pe cât a intrat.

— Tu rămâi și îmbracă-te. Merg să vorbesc cu ea. Se întoarce către mine. Iubito, ești bine? Te rog Maureen, orice ar fi să îmi spui.

— Mă simt atât de penibil că ne-a găsit așa.

— Eh, lasă! Că doar nu este un copil. Mă săruta scurt și dă la o parte plapuma de pe noi. Nu sta prea mult. Sigur va vrea să vorbească și cu tine.

Se ridică din pat și începe să se îmbrace. Eu trag mai în sus plapuma pe mine și aștept ca el să plece.

Termină repede, își ia telefonul din buzunarul blugilor, iar eu aș vrea să-i mai spun ceva, dar până să deschid gura, își duce telefonul la ureche și mai aud doar ceva legat de Victor, apoi iese din dormitor.

Cu fără prea mult chef, mă dau și eu jos din pat. Nu prea aș vrea să o văd pe Aubrey. În clipa aceasta, nu mă simt în stare de socializat, cu atât mai mult cu sora lui Jackson. Îmi găsesc hainele pe podeaua dormitorului, unde le-a lăsat Jax mai devreme și încep să mă îmbrac. Habar nu am ce o fi căutând Aubrey aici, dar e clar că Jackson a chemat-o. Cât pot de bine, îmi aranjez părul ciufulit și plec în căutarea celor doi frați.

Când ajung la baza scărilor, aud vocile lor venind din bucătărie, așa că o iau într-acolo. Odată ce intru, amândoi se opresc din vorbit. Apoi Aubrey se năpustește asupra mea, fără să-mi dea timp de reacție și mă strânge în brațe.

— Îmi pare atât de rău Maureen, îmi șoptește.

— Și mie. Habar nu ai cât de mult.

— Aubrey, îl aud pe Jax în spatele în meu. Iubito, nu o băga în seamă pe Aubrey. Câteodată are gura prea mare.

— E ok, Jackson.

Aubrey se desprinde de mine și se uită urât la fratele ei.

— Eu vă las porumbeilor. Mai am chestii de făcut și voi cred că vreți să rămâneți singuri.

Își ia rucsacul lăsat pe scaunul de la bar, ne îmbrățișează scurt pe amândoi și se face nevăzută.

— Câteodată poate fi o pacoste, se plânge Jax.

— E sora ta. Dacă nu ar fi o pacoste, ar fi o problemă. Uite Jax, cred că ar fi mai bine dacă mai duce la cămin. Aici nu am nimic și sincer, nu mă simt prea confortabil în hainele altcuiva. Ca să nu mai zic că diseară ar trebui să intru în tură. Știu că nu vrei să mă lași singură, dar am unele lucruri la cămin fără de care nu pot merge la spital și pe lângă asta, am nevoie de uniformă.

— Maureen, chiar nu ar trebui să te duci. Uite, lasă-mă să dau niște telefoane. Și cred că aveam de vorbit ceva. Te rog ascultă-mă. Nu vreau să mai lăsăm lucrurile așa. O ști bine.

Adevărat. Am lăsat lucrurile în aer, doar că mie nu-mi stă capul la nimic. Trebuie să fac ceva, să nu mă mai gândesc la ultimele zile, iar lucrul este acela. Pentru că dacă o să stau fără să fac nimic, am să clachez. Trebuie să găsesc o soluție de compromis.