Blackjack

30. Ultimele clipe

     Maureen

Undeva într-un colț de minte, refuz să mă trezesc. Căci știu prea bine că dacă o fac, bula fericită în care am fost câteva ore se va sparge și întunericul de care încerc să scap, va apărea din nou.

O zi neagră. Asta se anunță pentru mine. Una peste care aș vrea să sar și să știu că sunt doar în pat cu Jackson, somnoroși și fără nici un chef. Cruda realitate mă aduce cu capul din nori înapoi pe Pământ, și când întind mâna și dau doar de o pernă goală și un cearșaf împins.

Oricât de dureroasă și urâtă e realitatea trebuie să-i fac față și să fiu puternică. Nu pot să dau tocmai acum înapoi și să mă comport ca o ciudată. Am ceva mai mulți nervi decât mulți, dar în definitiv sunt și eu om și am un suflet. Care e făcut bucăți acum. Nici măcar Jackson nu a reușit să mă potolească. Și nu cred că ceva în viața asta va reuși. Sunt pe cale să îmi văd tatăl într-un sicriu.

Aș vrea să găsesc un gând care să îmi aducă puțină liniște, dar nimic. Îmi vine să urlu, să sparg ceva de nervi și doar să uit. De tot și de toate. Să nu mai știu de mine. Dar trebuie să fac față „festivităților". Și ce mai festivități.

Nervii mei deja încep să întindă la maxim. Durerea din pieptul meu începe să se intensifice tot mai tare pe măsură ce mă gândesc mai mult la tata și în capul meu se formează o tornadă de sentimente amestecate cărora nu știu cum naiba să le fac față. Însă furia e cea mai prezentă. Sunt furioasă că nu am fost mai des acasă, că nu am venit să îl văd mai des, să îl fi sunat mai des. Acum când m-am întors, m-am întors la un corp rece, fără viață.

Bântuită de imaginile de ieri de la morgă, care reapar atât de brusc, încât în momentul în care vreau să mă ridic, cad înapoi pe pat. Dau afară aerul din plămâni, furioasă la culme și mă ridic din nou. De data aceasta picioarele mă ascultă și trag de pe unul din cearceafuri. Îl înfășor în jurul și merg după un halat în baie.

Vocea lui Jackson îmi atrage atenția când ajung în foaier și vine dinspre terasă, unde îl și găsesc.

— Victor trebuie să te las. Te sun când pot.

Își lasă telefonul pe masă și se ridică în picioare.

— Iubito!

Nu știu de ce, dar în tot hazardul format în jurul meu, vreau să aud cuvintele ce mi le-a spus aseară. Acele cuvinte.

— Repetă ce mi-ai spus aseară. Vreau să le aud din nou.

Se uită puțin confuz la mine, dar mă trage în brațele lui. Și găsesc oarece confort și alinare în îmbrățișarea lui.

— Te iubesc Maureen.

În tot întunericul ce este în capul meu, el e raza mea de lumină. Și mă agăț de el ca și cum viața mi-ar depinde el. Și poate într-un fel depinde. La fel cum omul are nevoie de aer să trăiască, așa am eu acum nevoie de Jackson. El sufletul meu acum, căci al meu s-a pierdut, iar viața fără Jackson, e ca și cum aș fi moartă. Și acele vorbe... vorbe care aduc atât de multă alinare inimii mele sângerânde. Care își aduce aminte iar. Lacrimi pe care nu le pot stăpâni deloc încep să curgă pe obrajii mei. Lacrimi fierbinți, pline de amărăciune. Nu mai știu de mine, de ce se întâmplă cu mintea mea. Doar că mai simt ceva. Cum două brațe mă trag și mă aduc la un piept cald. Lacrimile încep să se transforme în hohote de plâns și nu mă pot opri.

Printre sughițuri, reușesc să-mi dau seama că Jackson ma luat în brațe și mă duce în living. Mă așază pe canapea, îmi pune o pernă la spate și șterge cu degetele lacrimile care nu contenesc să se oprească.