,,Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte." - regula principală într-un joc de putere și dominanță.
Diamond Ross: puternic, acerb și bântuit de fantomele trecutului. Cu umerii căzuți și spatele îngreunat de povara ce-l apasă, fiind ferm convins...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.

Liniștea n-ar fi putut fi nicicând mai bizară.
Un scaun n-ar fi putut fi nicicând mai incomod.
Niște respirații rapide n-ar fi putut fi nicicând mai asurzitoare.
Iar dacă mașina în care ne aflăm ar exploda, tensiunea ce se revarsă ca o cascadă ar fi singura cauză.
Toate astea datorate unei singure priviri, aruncate rapid, însă cu un impact nimicitor.
— De ce Washington, Nila? Iar de data aceasta întrebarea nu mai căzu ca o grenadă ca atunci când a spus-o Victor, ci din partea lui Lukas era cel mai normal lucru posibil. Tocmai din Marea Britanie, continuă. Zâmbesc doar cu jumătate de gură.
— Ceva mă leagă mai mult de Washington decât de Londra.
— Lipsa ploii? Iar când un râset vrea să îmi părăsească gura, un pufnet sec, acid și nervos se aude. Dacă nu i-aș simți prezența cum îmi apasă în ceafă, n-aș ști de unde a fost, căci sunetul a fost mult prea slab.
El stă în spatele meu, ceea ce înseamnă că e posibil ca Lukas nici să nu-l fi auzit măcar.
Iar când doar o involuntar mă uit în oglinda retrovizoare, îmi simt mușchii cum se contractă. Nu știu de când ochii săi de jad sunt pironiți asupra mea, însă nu se oprește nici când observă că îl văd. Se încruntă, însă continuă să mă fixeze. Negrii precum tăciunele. Tăioși ca sticla. Aprigi și neiertători.
Nu l-am mai văzut vreodată, însă de parcă i-aș fi greșit o viață întreagă, așa continuă să mă disece cu privirea.
Iar Lukas, dacă știe cât de urât se uită prietenul său la mine, nu lasă să se vadă nici cel mai mic semn. Din nou, face dialog, iar astfel eu reușesc să mă desprind din capcana mentală creată de acel individ.
— Ai mai fost în America până acum?
— Nu, din păcate.
Singurele ieșiri au fost în interes de serviciu, scurte și prin Europa. Nu am avut timp de... vacanțe.
Mă aprobă virând pe o altă stradă principală.
— Unde mergem acum de fapt? Curiozitatea mea ca întotdeauna este la ea acasă.
— La noua ta locuință. Icnesc surprinsă.
— Cum vine asta?
— Tuturor celor veniți din afară li se oferă o locuință din partea agenției. Nu știi prea multe, huh? Un zâmbet îi înflorește iar pe față, fiind mai amuzat de data aceasta.
— Doar esențialul, clatin din cap. Nu găsești prea multe informații despre una dintre agențiile FBI-ului.
— Păi nici înainte nu erau prea multe, mă clarifică el. Înainte ca actualul director să preia frâiele era doar o mică agenție de detectivi. Erau investigații mărunte, fără prea multe rezultate, neavând nici măcar resursele necesare. Abia după ce a început să colaboreze cu FBI-ul a început adevărata muncă. S-au angajat mai mulți oameni, s-au lărgit conexiunile, ușile s-au deschis și până și clădirea au trebuit să o mărească.
