,,Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte." - regula principală într-un joc de putere și dominanță.
Diamond Ross: puternic, acerb și bântuit de fantomele trecutului. Cu umerii căzuți și spatele îngreunat de povara ce-l apasă, fiind ferm convins...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Sunetul mulțumitor pe care urechile mele îl captează este singurul ce mă face să îmi deschid ochii. Și aproape ca aș râde dacă nu aș continua să am aceeași reticență în ceea ce o privește. Și parcă totul era imposibil, dar în acele scurte momente în care mă fixează totul este real. Și simt felul în care mă vede.
Ca și cum nu aș fi stricat.
Ca și cum nu aș avea nevoie în permanență de ajutor.
Ca și cum... nu aș mai fi eu.
— Sunt buni! Ridică hârtia în care mai adineauri se odihnea un burger tocmai de la Bobby.
— Sunt cei mai buni! Adun hârtiile de pe masă ridicându-mă în picioare.
Nu mi-e greu să găsesc bucătăria având în vedere ca aranjamentul spațial este același ca la mine. Înafara decorului, totul este la fel. Sau... poate doar că aici există și ceva mai mult. Și nu spun că de când am venit mă simt altfel. Nu spun că ar fi vreo caldură aparte sau că mintea mi se limpezește. Nu admit că deși sunt doar cu un etaj mai sus, mă simt mult mai bine. Nu... nu sunt astea gândurile mele.
— Ești în regulă? Tresar întorcându-mi capul către Nila ce mă privește din pragul ușii.
Cocul îi este și mai ciufulit decât atunci când mi-a deschis. Tricoul cu multe mărimi mai mare care îi acoperă jeanșii negri sunt ceea ce completează această imagine ireală pe care o văd. Ochelarii par să-i alunece de pe nas și îi aduce înapoi cu un gest lin. Ea fără machiaj, costum sau perfecțiunea pe care o îmbracă în celelalte dăți când o văd e doar... Nila. Obișnuita și cea cea pe care nu credeam că o voi vedea vreodată - Nila. E naturală și e pe teritoriul ei.
Își încrucișează mâinile la piept amuzându-mă poziția bătăioasă cu care mă confrunt. Și știu că încercarea de a-mi păstra gândurile eșuează când câteva cute îi increstează fruntea.
— Râzi de mine acum?
Dar atitudinea... cu sau fără uzuala prezență rămâne la fel. Ochii albaștri nu ascund nimic și totuși parcă în ei sunt îngrămădite secretele unei întregi lumi. Nu degeaba poate ca îi are asemănători mării, căci și ea ascunde un întreg univers în străfundurile ei. De la cele mai mici frumuseți până la cele mai grotești pericole există în același areal.
— Uită-te doar la noi. Îmi permit un zâmbet apropiindu-mă de ea. Cred că pot râde măcar puțin. O pată de ketchup i-a rămas în colțul buzei. Câteva secunde în care o privesc și mă privește nu-mi pot lua ochii de acolo. Las deoparte zâmbetul încercând să diger impulsul ce se propulsează prin vene. Și cedez tentației luând un șervețel și scutind-o de acel mic detaliu ce mă acaparase. Și simt că e greșit. Când mă privește incert, cu ochii micșorați de o nesiguranță tacită știu că nu sunt pe drumul cel bun.
