,,Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte." - regula principală într-un joc de putere și dominanță.
Diamond Ross: puternic, acerb și bântuit de fantomele trecutului. Cu umerii căzuți și spatele îngreunat de povara ce-l apasă, fiind ferm convins...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Primul strop de ploaie se prelinse pe geamul murdar, urmând ca alții să cadă din cer într-o solidaritate mută. Îi urmăream absent, gândindu-mă doar la obscuritatea ce a împânzit toate străzile orașului odată cu vremea capricioasă. Vestitorii erau, mai presus de norii cenușii, chiar oamenii, ce acum mergeau gârboviți, de parcă toate problemele apăreau odată cu dispariția soarelui și a căldurii.
— Ce prostie! îmi spun în gând, ștergând urma lăsată de abur de pe geam cu mâneca.
— Urâtă vreme mai e și asta! Vocea ei vibrantă se sparge în timpanele mele ce înregistrează fiecare sunet pe care ea îl face. Nu știu cum, însă am ajuns conștient și de sunetul respirației ei. Poate pentru că o întreagă noapte i-am văzut iar și iar tremuratul, i-am simțit din ce în ce mai puternică frica și mi-am simțit până în măduva oaselor propria-mi vină.
Cine știe?
— N-aș spune asta. Îmi mut privirea, însă doar spre șosea.
— Ploaia aduce probleme.
— Nu, oamenii își fac propriile probleme.
Cu coada ochiului văd cum privirea ei circumspectă mă analizează și simt ironia pe care mi-o aruncă odată cu sprânceana ei ridicată.
— Se fac bălți.
— În care cazi sau calci din vina neatenției tale.
Pufnește.
— O să îți murdărească mașina.
Privirea îmi fuge în partea stângă, unde după lung timp, văd mâinile altcuiva atingând volanul mașinii mele.
Nu mă deranjează, mă conving, dar piciorul ce mi se bâțâie continuu desemnează contrariul.
Cel puțin conduce bine!
— Oricum trebuia să o spăl.
Un râset scurt, puțin nervos îi părăsește buzele. Iar acum, privind-o în întregime, cu umerii lăsați, ochii mici și zâmbetul șters, un ghem de regrete mi se formează în centrul abdomenului. Mă apasă puternic, luându-mi forța și respirația.
— Te străduiești prea mult.
Într-o fracțiune de secundă îi prind privirea și nedumerirea sinceră din ochii ei.
— Te străduiești ca totul să pară bine.
— Nu știu despre ce vorbești!
Ba da! Știe! Căci inflexiunile ce-i îngreunează glasul o dau de gol.
— Dar nu este, Nila!
Oftez prinzându-mi baza nasului între degete. Câteva minute nimeni nu spune nimic, iar când cuvintele îi părăsesc gura vreau ca Pământul să mă înghită.
