,,Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte." - regula principală într-un joc de putere și dominanță.
Diamond Ross: puternic, acerb și bântuit de fantomele trecutului. Cu umerii căzuți și spatele îngreunat de povara ce-l apasă, fiind ferm convins...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Bâzâie.
Bat cu degetele în masă așteptând. Ochii nu se îndepărtează de pahar nici măcar o secundă. Urmăresc hipnotizat fiecare ingredient ce se amestecă în acea licoare în care îmi pun toată speranța.
Sună!
Hapsân, îmi înfig mâna scoțându-l din suport.
— Buhuu!
Șocul și durerea se împletesc în jocul karmei rezultând ce? Mai multă durere. Picături de cafea se scurg pe degetele mele arzându-mi carnea în drumul lor spre podea.
Mă întorc doar ca să dau de chipul mult prea fericit al unicului meu prieten.
— Răbdarea este cheia succesului.
Și el ținta biscuiților.
— E a treia cafea pe care o fac. Cine naiba fură aici?
Suflu încercând din răsputeri să-i potolesc fierbințeala. Încă îmi încălzește palma însă o trec dintr-o mână într-alta încercând să-i diminuez puterea.
— Tu le-ai lăsat? Și nu se oprește nici când vede că mi-aș dori să-l strâng de gât. Cea de-a doua i-am dus-o lui Sam.
Uneori Lukas e așa un nenorocit! Împreună cu iubita lui enervantă.
— Deci... te-ai întors. Din nou! cuvintele sale mă împung. Deși știu că nu asta îi este intenția, tot mă face să îmi bag cu totul ochii în cafea.
Nu s-a răcit încă.
— Cum merge cazul? tensionat fiind, ridică din umeri. Am auzit de Andreas.
Din propria-mi îndrăzneală prostească gust din cafea, temperatura sa ridicată aducându-mi mii de ace pe vârful limbii.
Aud chicotul slab și ridicându-mi ochii dau de privirea vinovată a lui Lukas. Am auzit, înainte de a face acea mică greșeală și mai ales i-am înțeles insinuarea. Știe, la fel de bine ca și mine că dacă printr-un mare ghinion Andreas ar fi cumva implicat în toată această nebunie, n-ar aduce decât și mai multe complicații.
— Nu există conexiuni viabile. Presupunem și atât.
Știu că am lăsat loc de plural, de un eu și altcineva, dar acest fapt, surprinzător poate, nu mă mai miră și nici deconcentrează.
E cea mai decentă conversație pe care am avut-o în ultimul timp. Poate singura care să nu-mi amintească de modurile în care m-am stricat.
— Cum ești... cu ea?
Conștientul meu asociază asta cu imaginea roșcatei, mai apoi a blondei pentru ca în final sub privirea net superioară să se contureze cel de-al treilea chip pe a cărui suprafață se disting cele mai intense puncte albastre.
