Secretul Luminii (Misterul Angelinei)

1. Angel

-.-.-.- Angel -.-.-.-

Aveam nu mai puţin de patru ani când am aflat cine sunt eu defapt. Cam târziu, nu?

Unele lucruri încă raman un mister pentru mine. Părinţii mei? Nu stiu unde sau cine sunt. Alţi membri ai familiei? Mi sa spus ca nu au găsit pe nimeni.

Sunt singură. Pe cont propriu. Asta e tot ce stiu. Locuiesc la orfelinatul de langa oraş. Nu pot să spun ca acolo îmi este casa. Vreau să spun ca, majoritatea timpului mi-l petrec în parcul verde de langa orfelinat. Acolo îmi place să stau până seara când trebuie să mă întorc. Prieteni nu am, deci doar stau în parc pe o banca, alerg, mă distrez sau cel puţin încerc... Asta fac eu toată ziua.

Nu îmi place la orfelinat. Pur şi simplu nu îmi place. Am 13 ani şi sunt cea mai mică de acolo. Mereu batjocorită, mereu stand ascunsă.

Sunt cea mai mică şi nu am nici un prieten. Toţi mă ignoră şi mă consideră ciudată.

Povestea vieţii mele nu e prea complicată din câte stiu eu. Cum spuneam, pe la 4 ani am aflat cine sunt. Eram mică şi probabil mi s-a spus mai mult, dar am uitat.

Oricum, ceea ce stiu e ca nu am fost abandonată... intr-un fel...

În ziua nasterii mele, oraşul a suferit un cutremur foarte puternic care a doborât multe clădiri, a omorât mulţi oameni şi a lăsat multe pagube.

Spitalul în care mă aflam se numără, din păcate, printre clădirile daramate arunci. Nu era un spital prea mare şi nici nu era rezistent. Cel puţin asta mi-au spus.

Odată cu spitalul au murit şi majoritatea pacienţilor şi doctorilor. Despre nou-născuti ce pot să spun... Ei au plecat primii, mai repede decât au venit.

Eu am fost singura supravieţuitoare care nici nu putea să meargă sau să vorbească.

Mulţi spun ca e un miracol, dar eu nu stiu ce să spun.

Nu cred ca părinţii mei sunt morţi. Mi s-a spus ca au supravieţuit cam 45% dintre adulţi. Oricum, spitalul a fost distrus, iar nimeni nu putea să ştie cui îi aparţin.

Părinţii mei sunt vii. Simt asta. Probabil îi voi găsi cândva. Dacă nu în viaţa asta, poate intr-un loc mai bun.

Stiu ca dacă i-aş vedea, probabil i-as recunoaşte. Pur şi simplu aş simţi ca este aşa. Dar totuşi e destul de greu. Nu cunosc pe nimeni care m-ar putea ajuta, dar oricum nimeni nu m-ar putea ajuta. Nimeni nu ştie nimic despre mine. Cel puţin aşa mi s-a spus. Nu prea stiu ce e adevărat.

E un sentiment oribil să şti ca vei fi mereu un fel de nimeni. Fără nume, fără familie. Nu am un nume exact. La orfelinat mi se spune Angel...

Tot ce pot face acum este să visez despre momentul de reuniune cu familia mea... dacă se va intampla aşa ceva...

Heii :) Din păcate aici se termină primul capitol. Scurt, stiu, dar sper ca va place ideea şi ca veţi citi în continuare ^_^

Îmi pare rău dacă am avut greşeli de scriere dar toţi facem greşeli, nu ·_·?

Nu uitati sa votati daca va placut :*