Vorbește-mi

Capitolul 17

     Nu înțeleg ce vrea băiatul ăsta de la mine. Ce o fi așa greu de înțeles? E greșit să mă văd și cu prietenele mele din când în când? Nu știu cum să-i mai explic, sincer. Dar nu mi se pare normal să nu înțelegi din prima când cineva îți explică de ce e greșit să oferi tot timpul tău, nu exagerez, tot timpul tău unei singure persoane. Nu ne mai înțelegem, asta e clar. Și nu ne mai ascultăm și nu ne mai pasă. Vede și el asta. Sper. Dacă îi spun că m-am săturat să stau toată ziua la el, eu sunt aia rea.

      — La ce te gândești? 

     După cinci minute întregi de liniște s-a gândit el puțin la o întrebare cu care să îmi distrugă firul gândurilor. Mă gândesc la cât de enervant poți fi azi, nu se vede?

      — Nu știu, răspund. Sunt foarte sigură că dacă ar avea curajul să se uite în ochii mei acum, ar vedea exact la ce mă gândesc. Of, ce am făcut? Cu răspunsul ăsta tocmai l-am făcut să mai stea încă cinci minute ca să găsească altă întrebare. Mă uit la el uitându-se în gol. Sau la câinele drăguț al doamnei din fața noastră, nu sunt sigură. Îmi pierd răbdarea.

      — Deci cum te-ai gândit tu să mă mai scoți și pe mine prin parc? La tine în cameră face maică-ta curățenie azi? 

     A zâmbit puțin. Bun, măcar mai are simțul umorului. Dar tot aștept un răspuns. Și mă aștept la orice răspuns.

      — Voiam să fac ceva drăguț pentru tine azi, mi-a răspuns scurt după ce a oftat.
     

      A scos din rucsac câteva bilețele și le-a răsfoit puțin. A surâs, ca și când le-ar fi citit prima dată, ca și când eu i le-aş fi dat lui. Cât de narcisit să fii? Singur se gândește " Ah, ce tare sunt. Garantat o să o fac fericită cu astea. Bilețelele de dragoste dau pe spate fetele de vârsta ei." 

      — Uite, citește astea și după aia spune-mi ce vrei să facem pe mai departe.

      Înainte sau după ce vomit? Nu-mi vine să cred că am putut să stau cu el atâta timp și să nu observ cât de mult încearcă să se facă plăcut. Pe primul bilețel este scris ceva...nu știu, despre iubire și despre cât de mult i-a plăcut de mine încă din prima clipă. Nu o să stau să citesc tot romanul ăsta, evident. Dar și pe al doilea bilețel scrie la fel de mult. Și pe al treilea. La al patrulea cred că s-a plictisit puțin şi a desenat o mică floricică în colț. Am trecut prin toate bilețelele, cincisprezece la număr, fără să citesc un singur cuvânt. Atunci m-am convins că, într-adevăr, mi-e puțin scârbă de omul ăsta. Și nu îmi era, până să facă faza cu bilețelele dragostei vieții. Cu colţul ochiului vedeam că Robert mă urmărea cu o figură acră. Faţa mea dăduse de gol toate gândurile pe care le avusem.

      — Scuze, dar nu vreau să le citesc, am spus, realizând prea târziu că a fost o greșeală să spun asta cu voce tare. M-am uitat imediat să-i văd reacția. Și-a ridicat sprâncele ca o divă căreia tocmai i s-a spus că e grasă. Mi-a smuls bilețelele din mână și le-a îndesat, grăbit, în rucsac.

      — Ei bine, Diana, acum înțeleg cum am răcit... de la inima ta.

      Nu-mi vine să cred că a spus asta. Nu-mi vine să...unde a auzit-o? Pe vreo pagină de facebook pentru fetițe depresive? Abia aștept să îi spun Iuliei.

      — Pe bune? intreb, înăbușindu-mi râsul.

      — Pe bune, Diana, a spus el foarte serios, (și foarte dramatic) ridicându-se de pe bancă. Nu știu de ce am crezut că o să îți ajungă la inimă astea. Evident ție îți pasă numai de tine. Îți urez mult noroc în încercarea ta de a găsi pe cineva mai bun ca mine, a strigat la mine, făcându-i pe cei din jur să se uite la noi. După câteva secunde de liniște și-a dres glasul și a continuat: pleacă, te rog frumos.