Vorbește-mi

Casa părăsită

     Dragostea mi se potrivește. Caracterul meu se împleticește perfect cu cel al persoanei pe care o las în viața mea, de cele mai multe ori. Las fiecare om care mă iubește să-mi sculpteze o parte din inimă. Ce ar spune cineva care s-ar uita mai atent la inima mea? Un mozaic de sentimente și personalități. O abominație, o adunătură de amintiri de toate genurile răspândite prin câteva picturi neterminate, agățate pe niște pereți denivelați și sparți pe alocuri. O monstruozitate pe care, dacă o privești îndeaproape, nu poți să o apreciezi. Și când mă gândesc că toată această grozăvie vine ambalată frumos, sub forma unei fete cu părul arămiu și ochi migdalați... 

     De asta sunt atât de pretențioasă cu oamenii. Trebuie să știu că nu las aproape de mine un om care nu știe să aprecieze urâtul. Și poate de asta eram atrasă de băieți cu trăsături ciudate. Poate, undeva înăuntrul meu, speram ca frumusețea adevărată să fie ascunsă după un nas cârn, după niște ochi banali sau după niște buze strâmbe. Iar Mihai completa perfect „formularul de înscriere". Era un băiat înalt și extrem de slab, ceea ce îi făcea capul să arate puțin disproporționat. Avea o față lungă și oarecum zveltă, însă avea un nas lung la baza căruia avea o mică cicatrice, ușor sesizabilă la o privire mai atentă. Ochii erau de un verde închis și orice om ar fi putut ușor să-i confunde cu unii căprui. Buzele erau scurte și pline, iar cea de jos era mult mai mare decât cealaltă. Pielea lui palidă era în contrast cu părul brunet pe care îl purta mereu pe o parte, deși nu era îndeajuns de lung încât să stea așezat după placul lui.

     Aceste mici detalii erau elementele amintirilor cu care adormisem în fiecare noapte în ultima săptămână. Seara, ultimul gând era el. Dimineața, totuși, primul gând rămăsese neschimbat: cafeaua. Prin urmare, eram „doar" pe jumătate îndrăgostită, ceea ce era destul de convenabil. 

     În timp ce îmi construiam imaginea lui în minte, ochii mei blurau tot ce era în jur. Un clopoțel a întrerupt brusc imaginea și totul s-a șters, iar eu am revenit la realitate. Un mesaj. Mihai? Se trezise și îmi spunea ultimele noutăți din excursia cu colegii? Sau poate era Iulia, care aflase, în sfârșit, după atâtea zile, ce s-a întâmplat. Nu voiam să descopăr încă. Posibilitatea ca una din variante să fie dezastruoasă mă făcea să amân tot mai mult momentul. Dar curiozitatea nu mă mai lăsa să mă uit la tavanul camerei și să-mi imaginez ce vreau.

„ Sunt cu George. Ieși la o cafea?" 

     Nu era Mihai. Asta m-a făcut să simt un gol în stomac pentru o secundă, până am realizat că nu e nici Iulia. Era vărul meu, Tibi, cu care obișnuiam să ies din când în când la o cafea. Îmi era simpatic și de asta preferam să îmi pierd timpul cu el atunci când simțeam că am nevoie de o schimbare de perspectivă asupra lumii. De obicei vorbeam despre filme și muzică, subiectele care îl interesau pe el cel mai mult. Astăzi era una din zilele în care doream o astfel de discuție, deși era deja trecut de prânz și îmi băusem cafeaua de mult. Dar o cafea de la aparatul magazinului non-stop nu se pune.

     M-am mișcat cu greu din pat și m-am pregătit parcă mai lent decât de obicei. Voiam să ies din casă și totuși nu voiam. Încă așteptam un mesaj de la Mihai. Poate faptul că mă uitam din două în două mintue la telefon îmi încetinea procesul. În ceea ce mie mi s-au părut două mii de ani, am reușit să fac un duș, să mă machiez și să mă îmbrac. Abia când am ieșit afară am realizat că poate mă îmbrăcasem prea subțire, dar dacă mă întorceam să mă schimb, nu aș mai fi plecat. Am făcut primul pas dirijată de ideea că oricum nu voiam să stau mult. 

     M-am bucurat că, ajunsă în locul nostru obișnuit, Tibi mă aștepta acolo deja. După ce ne-am întrebat chestii banale, de complezență, am mers împreună să cumpărăm câte o cafea.