Vorbește-mi

Blestemul

     „La mulți ani, dude. Am șanse să te scot azi din casă? Vreau să-ți dau ceva."

      Mesaj de la Mihai. Nu mai pot să fumez și eu o țigară liniștită și să stau de vorbă cu salcia mea. Nu se mai poate. Acum că toată conversația și-a pierdut din suspans, pot doar să-mi termin țigara în liniște și să îi răspund ăstuia. Dar de ce Mihai? Singura dată când am fost doar noi doi a fost o grșeală foarte mare. Mesajul ăsta e extrem de ciudat. Există două răspunsuri: ori e foarte prost, ori e nesimțit de-a binelea. Iar eu, în momentul ăsta, sunt extrem de curioasă. 

      Să îi răspund? 

      Îmi ridic privirea către crengile atârnate ale salciei. Sunt atât de lungi încât îmi ating creștetul capului, mângâindu-mi părul la fiecare adiere. Câteva raze de soare intră printre frunze și îmi încălzesc fața. Îmi țin respirația și aștept un răspuns. Liniște. Până și vântul ia o pauză, lăsând crengile nemișcate, ca într-o fotografie. O să iau asta ca pe un „nu". Trag din țigară și suflu în sus, fumul plutind într-un dans haotic. O adiere ușoară îl imprăștie peste tot, iar prin figura distorsionată coboară ușor o frunză galbenă. O urmăresc cu privirea până când se oprește, în liniște, pe ecranul telefonului meu. Dacă aș crede în coincidențe, aș râde, dar în realitate pot doar să fiu uimită. De foarte puține ori am primit un răspuns atât de concret.Unde o să ducă asta? Ce o fi o fi. Până la urmă, de ce nu? Chiar voiam să ies azi prin oraș.

      Dau frunza la o parte, așezând-o cu grijă la picioarele mele.

      „Ok. Ar fi bine să ai ceva pentru mine, pentru că vin mai mult pentru asta. În două ore." 

      Trimit și mă uit din nou în sus. Nu e bine ce fac, știu asta. Și în același timp simt că trebuie să fac asta. Până la urmă nici măcar nu știu de ce îmi pasă așa mult. Oh, da. Iulia. Dacă ar afla, ar fi un dezastru, din nou. Chiar mă gândesc doar la mine, cum a spus și Robert.  Robert! Mihai e prieten cu el. Înțeleg acum. Poate nu o să mă întâlnesc cu Mihai, ci cu Robert sau poate cadoul este de la el. Sau poate Mihai, pentru că m-a plăcut în trecut, o să-mi spună ceva important despre fostul meu prieten. Sau...poate caut motive ca să nu recunosc că mă simt puțin vinovată pentru modul în care m-am purtat cu Robert, chiar dacă e o persoană nu prea drăguță.

      „Eu am terminat munca acum și sunt prin oraș, dacă vrei să vii. Nu stau mult și nu știu dacă mai ies mai târziu. Sunt în centru."

      Bine jucat, Mihai. Normal că nu o să aștept până mâine ca să aflu ce vrei de fapt. Dacă nu accept acum, va trebui să te invit eu data viitoare, nu-i așa? Lasă. Ne vedem acum, nu-i problemă.

      Mă ridic de lângă salcie și sting țigara pe pământ. Arunc țigara în scrumiera prăfuită din grădină și așez ceașca de cafea pe masă. Mama o să se enerveze rău, din nou. Nu îi place să îi las ceașca murdară pe masă. În punctul ăsta, totuși, văd chestia asta ca pe un mic joculeț de-al nostru. Eu fac tot ce-mi stă în putință să o enervez, iar ea are pe cine să se descarce de toți nervii pe care îi are din cauza tatălui meu. Și a mea, bineînțeles, dar mai puțin. Practic, îi dau un motiv bun pentru care să fie nervoasă tot timpul și îi mai iau și gândul de la mariajul ei nefericit. Și tot ce a trebuit să fac a fost să îi las o cană murdară pe masă. 

      Tot drumul am să îmi imaginez fața ei dezgustată. Cu cât mă apropii mai mult de centru, încep să mă gândesc că dacă e să mor, nu știu, poate din cauză că Robert o să mă aștepte cu trei băieți, o să mă răpească, violeze și apoi mă omoară, cel puțin mama o să fie ok cu asta. "Așa-i trebuie dacă nu e ordonată", e ceva ce, în mod clar, ar spune. Dar nu o să se întâmple asta, Rober nu ar fi în stare să îmi ghicească cea mai ciudată fantezie, mai ales să o și îndeplinească. Bine, mai puțin partea cu omorâtul. Și cu cei trei băieți.