Vorbește-mi

Atlantis

      Din oglindă îmi zâmbește o fată scundă, roșcată. Stă nemișcată, iar pe fața ei, în spatele zâmbetului fals, se citește teamă și vinovăție. Așa voi arăta în câteva ore, atunci când Iulia o să mă vadă în Atlantis cu Mihai. O să înțeleagă atunci de ce nu am mai întrebat-o ce mai face, de ce nu am mai vorbit cu ea și... de ce este mai simplu să renunțe la prietenia noastră decât să mă ierte și de data asta. Machiajul abia s-a uscat pe pleoapele mele și fața mea arată în sfârșit drăguț. Sunt mulțumită în investiția mea de douăzeci de minute. Dacă aș putea să machiez și situația asta astfel încât să arate mai frumoasă... 

      Ochii mei căprui erau bine ascunși sub pleoapele negre și totuși dădeau de gol, la o privire mai atentă, orice gând îmi trecea prin minte. Sau poate mă cunoșteam prea bine. Asta sunt eu? Cât de ciudat. Ce aș fi fost dacă nu eram om? Cât de ciudat e să fiu om. Dacă vreau să îmi mișc o mână, o voi mișca, dar dacă vreau să-mi mișc un fir de păr, nu-mi reușește. Nu am control total nici măcar asupra corpului meu, deci nici nu are rost să încerc să controlez lucrurile din jur. Am făcut o greșeală și nu o pot repara fără să o rănesc pe Iulia sau pe Mihai. Mă mint. Nu e vorba de Mihai aici. E vorba de mine. Simt nevoia ciudată de a vorbi cu el despre tot ce se poate vorbi, am nevoie să îi explorez mintea. Presimt că merită. Nu mi-l pot refuza.

      Oare îi va plăcea bluza asta? Este una dintre singurele bluze negre prin care mi se văd tatuajele de pe piept. Îmi ating cu degetele desenele deja înverzite și îmi amintesc ziua în care mi le-am făcut. Eram puțin speriată și nehotărâtă, iar abia când bărbatul de la salon m-a întrebat ce vreau să păstrez pe piele pentru totdeauna, am știut: luna și salcia. De atunci port pe piept două semiluni, prima în creștere și  cealaltă în descreștere, iar cea dintâi poartă în ea o mică frunză de salcie. Puțini oameni își dau seama, totuși, că alunița dintre tatuaje este cea care completează semnificația, venind ca un simbol al lunii pline. Astfel, am toate fazele lunii pe piele. Este o poveste care nu poate fi spusă superficial sau pe scurt. Oare Mihai o să mă întrebe despre ele? Va vrea să știe povestea din spatele lor? 

      Mă dau câțiva pași în spate și mă privesc. Totul o să fie bine...chiar dacă o să rănesc doi oameni în seara asta. Ce ironic, unul care merită rănit și unul pe care îl iubesc. Dar o să treacă și în câteva ore voi veni din nou acasă, aici, în fața oglinzii și-mi voi da seama că ecoul faptelor mele a mai rănit un om. Pe mine. 

      Ies din camera mea și scot telefonul. Nu știu dacă e bine ce fac, dar dacă nu îi dau mesaj Iuliei o să mă simt...goală. 

„ Ești gata? Acum plec. Ne vedem în stație? "

După o inevitabilă ezitare mă conving să trimit mesajul. Așa e cel mai bine. O să trebuiască să mă comport normal tot drumul. Sau să îi spun. Ar fi cel mai corect lucru de făcut, chiar dacă  îi voi strica seara înainte ca măcar să înceapă și probabil o să vrea să se întoarcă acasă. Abia ies pe poarta casei și telefonul îmi vibrează în mână, făcându-mi genunchii să mi se înmoaie. Nu vreau să mă uit, vreau să lungesc acest moment în care toate posibilitățile sunt disponibile încă. Dar nu vreau nici să mă întâlnesc cu ea direct în stația de autobuz. Dacă sunt nepregătită, propriul corp mă va sabota și Iulia își va da imediat seama că ceva e în neregulă.

„ Nu vin. M-am certat cu mama."

Am citit într-o fracțiune de secundă. Se pare că fericirea vine uneori sub forma unei anumite combinații de litere, la momentul perfect. Pulsul mi-a revenit imediat la normal. M-am simțit liberă. Pentru câteva secunde am simțit, într-un fel, că destinul mi-a zâmbit. Că universul mă iubește. 

     Am deschis chat-ul cu Mihai și i-am scris. Îmi călcam pe suflet, dar mă simțeam liberă să fac ce vreau. În mod normal nu aș fi acceptat să existe o dovadă care să ateste că eu i-aș fi scris prima lui Mihai, mai ales una din care să reiasă că l-aș fi invitat undeva.