Vorbește-mi

Iulia

      Să-mi beau cafeaua în grădină este tot ce îmi pot dori de la o dimineață. Mai ales vara, când soarele e tânăr și lumina bucură tot ce trăiește pe pământ. În dimineața asta am dat o importanță aparte unor flori galbene din curte, la doi metri de mine. Cred că astăzi lumina cade mai frumos pe petalele lor, față de alte zile. Poate au ajuns la maturitate. Sau poate au avut o noapte grea, iar soarele a venit azi ca o binecuvântare mult așteptată. Le înțeleg, atunci, iar ele mă înțeleg pe mine. Am dormit foarte puțin. Am stat să îmi imaginez fața lui Mihai...aflând că, la nici după o săptămână de relație, l-am înșelat. Am vizualizat expresia dezgustată și urâcioasă și mi-am scrijelit-o pe creier de mai multe ori, apoi pe inimă. 

      Aș vrea să fiu unul din oamenii care se mutilează ca să se relaxeze. Și eu o fac, doar că nu pe piele, ci pe suflet. De asta inima mea arată oribil. Acum am mai adăugat crestătură la colecția mea de răni. Dacă m-aș tăia pe mâini sau coapse ar durea mai puțin, sunt sigură de asta. Aș prefera să mă rănesc fizic, nu emoțional, dar mai presus de toate, aș prefera să nu-i mai rănesc pe cei care au încredere în mine. Crezi că poți face asta, Diana? Crezi că poți să nu o mai dai în bară de fiecare dată, de acum încolo? Te urăsc. Sper că primești ce meriți, scorpie.

Termină. Dacă te mai gândești la alții o să te pierzi pe tine.

      — Nu-mi mai lua apărarea de fiecare dată.

      — La ce te referi? a răspuns Iulia, făcând ochii mari.

      Peste masa de sticlă, Iulia ținea o ceașcă albă în palme și mă urmărea curioasă. Era îmbrăcată cu o rochie maro care îi făcea ochii să pară mai albastri decât de obicei. Ca de fiecare dată, era îmbrăcată foarte frumos, chiar dacă nu era o ocazie specială. Colțurile buzelor ei s-au arcuit într-un zâmbet care persista de câteva secunde, timp în care eu mă holbam fără să găsesc vreun răspuns.

      — Pentru ce să nu-ți mai iau apărarea? Te referi la faza cu Robert? a întrebat zâmbind.

      — Da, am răspuns, fericită că nu mai trebuia să dau o explicație.

      — Nu-mi spune că ești în depresie pentru ăla. Ce ai? Nu merită, fato! a început să râdă.

      — Știu, dar nu...

      — Didi, de când îți pasă ție de un băiat care, pe bune acum, nici măcar nu s-a comportat ok cu tine? Mare pagubă, ce să zic. 

      — Da, dar poate am fost și eu rea. Oricum, de karma îmi e mie frică.

      — Nu există așa ceva.

      — Atunci de ce se întâmplă numai lucruri rele? 

      — Nu se întâmplă lucruri rele, ești tu nebună. Spune sincer, îți pare rău că v-ați despărțit? Că dacă despre asta este vorba, ia telefonul și sună-l. Deși ar fi o greșeală, dacă mă întrebi pe mine.

      Nu există greșeli. Dar ce spune Iulia nu este deloc o idee rea. Trebuie să fie o explicație pentru care s-a întâmplat chestia cu George, iar dacă e din cauză că am fost rea cu Robert, o să-mi cer scuze înainte să se întâmple și altele.

      — Ia, spune-mi, ce ai făcut tu în ultima săptămână? Nu am mai auzit nimic de la tine, a continuat ea.

      — Am fost...pedepsită. M-am certat cu mama, am răspuns ferm.

      — Deci ai ieșit doar noaptea, pe ascuns și nu ai putut să treci și pe la mine măcar o dată? Dacă nu veneam eu azi, la cafea, când aveai de gând să mai vorbești cu mine?