Basm Modern - "Iubirea Nemuritoare"

Capitolul II

Către Vodă

Frunza mă ghidase timp de 3 zile într-una, dacă doream să fac vreun popas, sau să dorm ea se așeza pe jos, reluându-și cursul de fiecare dată când mă ridicam în picioare.

Pe drum văzusem multe, oameni fantastici care beau și le era tot sete, care mâncau și le era foame, care stăteau lângă foc și le era frig, care aveau ochi bulbucați, care se lungeau după păsări și câte și mai câte.
La o intersecție de drumuri, doi călători veneau cu un cap de zmeu în mână și se îndreptau spre mine.

- Ziua bună, zice unul, eu sunt Greuceanu, unde te duci?
- Ziua bună, zic și eu, la Vodă.
- La Țepeș? mă întreabă celălalt.
- Cred că da, pe aici îmi arată frunza fermecată.
- Haide cu noi, tot acolo mergem, eu sunt Faurul Pământului, apropo.

La auzul numelui l-am întrebat:

- Ăsta e al tău? Arătându-i curelușa din paie pe care dacă ți-o puneai de după gât și te roteai puteai să fii orice animal dorești.

- Da, zice el intrigat, de unde o ai?

- De la Geea, zic încrezător.

Faurul nu mai zice nimic și ne continuăm drumul. Văzui la Greuceanu, pe lângă acel cap de zmeu și o desagă, astfel, îl întreb:

- Ce ai acolo, Greucene, în desagă?

- Stelele și luna, zise el, au fost furate de zmeul ăsta al cărui cap îl am în mână.

- Ești un erou, nu? întreb eu naiv.

- Da, este, răspunde Faurul în locul lui, iar eu sunt prietenul lui cel mai bun, deci amândoi suntem eroi, tinere nemuritor.

La auzul ultimelor cuvinte mă panicasem, nu știam ce să zic, el mi-a zâmbit și am mers mai departe.

Ajunsesem și la poarta lui Vodă, era plină de țepușe și oameni morți atârnând în ele, un miros greu de cadavre se lăsase în văzduh și totul se afunda într-o atmosferă sinistră.

Ajunși la Vodă în palat, Greuceanu îi arată mândru capul de zmeu, ducându-l pe o tipsie aurită, pietrificându-se imediat ce a fost pus acolo. Vodă se uită urât la mine, îi întreabă pe cei doi cine sunt, iar Faurul îl pune să mă întrebe personal.

- Cine ești?

- Sunt un erou, ce caută puritatea, am venit aici din Cetatea Nemuririi de la Geea.

Urmând apoi să-i explic cum s-a întâmplat totul. Îmi zise apoi Vodă:

- Eu sunt Vlad, sunt conducătorul acestui tărâm, acest tărâm împărțit în 6, unde legendele sunt încă tinere și miturile nu există, totul e adevărat. E o lume, cum ar spune unii, de basm, înconjurată de feți-frumoși și prințese frumoase ce trebuie salvate. În aceste 6 tărâmuri, ar trebui să-ți găsești scopul, dar al tău, se pare, e diferit de al celorlalți, când unii visează la împărății și prințese, tu vrei puritatea? Într-o lume impură tu cauți asta?

- Da, pentru că eu am deja ce-mi trebuie, am împărăție, am prințesă și am nemurire, dar trebuie s-o redobândesc, cumva. În plus, trebuie să ajut alți 10 eroi să-și caute scopul în viață.

- Cauți acul în carul cu fân, zise Vodă, dar trebuie să-l găsim, aici nimic nu-i imposibil, iar eroi sunt cu duiumul, ai de unde să-ți alegi, du-te cu Greuceanu și Faur să găsiți anotimpurile, dacă vrei să știi, acum trebuia să fie iarnă, dar e căldură și cadavrele turcilor miros aprig de-abia pot sta în palat.

Celelalte 5 tărâmuri erau uriașe, fiecare având un conducător suprem, dar toate 5 se închinau lui Vlad Vodă, datorită măreției lui, nu mulți reușeau să ajungă în fața lui, mai ales eroi din ăștia de doi lei ca mine. Mulți nu reușeau să îndeplinească ceea ce dorea el și povestea lor eroică se încheia prematur. Nici eu nu aveam așa speranță, dar trebuia să o fac pentru nemurire. Fiecare tărâm era condus de eroi, unul de un oarecare Harap-Alb, recent apărut pe tron, unul de Țugulea, unul de Cotoșman, unul de Ileana Simziana și ultimul urma să fie al lui Greuceanu, pe viitorul lui tron aflându-se un rege nebun care îndrăznea să se opună lui Vodă. Astfel, că dacă Greuceanu se dovedea a fi vrednic de Vodă, acesta îl va ajuta să ajungă rege.

Anotimpurile erau la un uriaș și trebuia să-l pândim până adoarme, apoi să i le furăm.
L-am găsit în peștera lui, dormind. Faurul se rotise și se transformase în muscă, inspectează puțin și simte răcoarea iernii cum iese din desaga pe care-și ținea capul uriașul. Ne-am dus ușor spre el, încercând să o luăm cumva, dar era imensă, așa că am decis să luăm anotimpurile unul câte unul. Am intrat toți trei, ne-am umplut desaga cu trei luni din iarnă, i-am dat drumul, apoi cu trei din primăvară și tot așa, până am luat și vara, moment în care desaga golindu-se, s-a lăsat în jos și l-a trezit îndată pe uriaș.

Acesta furios îl prinde pe Greuceanu, în palmă, încercând să-i zdrobească oasele. Nu am dorit ca povestea lui să fie uitată, așa că scot din desaga dată de Geea o praștie, cu care-l lovesc în frunte pe uriaș și cade secerat la pământ. Greuceanu îmi mulțumește și-mi spune că voi fi pus de-a dreapta lui în palatul regal. Îl refuz vehement spunându-i că nu ăsta mi-e scopul și-i zic să pornim spre Vodă. Ieșind afară se lăsase gerul, viscolea și zăpada era deja așternută. Faurul ne zice:

-Sper că v-ați luat cu voi cojoacele de iarnă.

Zâmbim și Faurul ne face cu două andrele fermecate, în dată, 2 cojoace de lână și 2 căciuli. Pe drum mă simțeam așa bine, nu-mi venea să cred că am ajutat pe cineva, eu care toată viața mi-am urmărit scopul personal, călcând pe cadavre, era o senzație dubioasă și mă făcea să cred că mă apropii de ceva care era totuși la fel de departe ca până acum.