O simplă coincidență sau nu

Capitolul 8

- Cedric?! Ce naiba faci la ora asta afară?!
Ma întorc încet și o văd pe Jane stând cu mâinile în șolduri. La naiba... Nici măcar nu m-am îmbrăcat sport..
- Păi, nu puteam să dorm și am ieșit puțin. Am stat pe bancă și am privit luna.
- Oh, dragule, trebuia sa ma trezești.
Jane se apropie de mine și ma mângâie. O sa găsesc o scuză bună și mă retrag. Jane începe să mă sărute lovindu-ma de perete. Dumnezeule!! Trebuie să scap.
- Jane, Jane... Te rog dă-te la o parte..
Jane se oprește privindu-mă nedumerita.
- Ce s-a întâmplat?
- Sunt obosit.. Vreau sa merg în cameră.
- OK.
- Scuze...
- Mda, ca de obicei. Știi ceva, Cedric? M-am saturat, tot timpul spui scuze, absolut tot timpul. Nu știu ce ai în ultima vreme, nici măcar nu mă săruți. Orice faci spui scuze dar asta nu schimbă felul în care ma simt, ok? Acest cuvânt scuze nu repară nimic pentru ca deja e un obicei pentru mine și tot timpul spun ca este în regula pentru ca țin la tine și nu vreau sa te rănesc când eu deja sunt rănită.
Ma uit la ea și văd că a început sa plângă. Urăsc să fac oamenii sa plânga, chiar nu am vrut sa o rănesc dar nu pot sa ma apropii de ea. Degeaba am un corp de adult dacă am doar șaptesprezece ani și în plus plac pe cineva... M-aș simți vinovat... Merg lângă ea, o îmbrățișez și o sărut pe cap.
- Jane, iubito, îmi pare rău, sincer dar...
- Dar ce?
- Eu.. Nu pot sa fac asta.
- De ce?
Ce situație jenantă. Ce sa ii spun? Că sunt de vârsta fiicei ei și ca plac pe altcineva?
-Ăă.. Ă.. Eu..
- Ah! Am înțeles. Este în regulă, Cedric. Îmi pare rău, e vina mea. Dar nu ma gândeam la așa ceva..
Poftim? Ce vrea sa spună? În fine, nu mai contează atât timp cât am scăpat.
- OK.. Pai, acum o să merg să dorm. Sunt foarte obosit, ar trebui să te odihnesti și tu.
- Imediat.. Mergi înainte.
Am plecat fără să mai stau pe gânduri. Știu că la început eram altfel, mult mai apropiat de ea dar chiar nu mai pot să fac asta. Este mult prea mult și în plus am descoperit că am sentimente pentru...
- Cedric?
- Elle? Ce faci aici?
Elle este chiar în fata mea, chiar ma gândeam la ea și uite că a apărut.
- Vreau apă.. Dar tu ce faci aici?
-Eu.. Ăă.. Am fost la baie.
-Oook, nu ma interesa asta.
- Să te întorci în camera.
- Nu, o să merg în camera mea.
- Dar.. Bine. Noapte bună în continuare.
- Noapte bună.
O privesc până intra în bucătărie. Fata asta este atât de specială.. Nu am cuvinte să descriu felul în care ma face să mă simt când sunt cu ea, când o privesc în ciuda faptului că m-a urât la început. Nu știu de ce dar ma simt pur și simplu atras de ea.
Ma pun în pat privind tavanul și gândindu-mă la tot, la absolut tot în același timp. Elle. Jane. Cedric, numele ăsta, corpul ăsta. Gizeh. Părinții mei care nu ma recunosc. Prima iubire. Seara în care m-a găsit Gizeh...
Cu doar trei ani urma se întâmplase totul. Ma întorceam acasă când dintr-o data am auzit un claxon în spatele meu. M-am întors și am văzut un tir care vine cu viteza spre mine, eram pe trotuar, nu aveam unde sa mă feresc. Tot ce am făcut a fost sa îmi pun mâna la ochi când dintr-o dată am simțit o mână pe umărul meu apoi am leșinat. Cea care m-a salvat a fost Gizeh. Însă, prețul pe care-l plătesc pentru asta este sfâșietor.. Părinții mei nu mai știu nimic despre mine, probabil se simt distruși, iar eu.. lucrez pentru ființa asta oribilă.
***
Seara trecu cât ai clipi și a venit încă o dimineața anormală.
- Elle? Ce e aia? Dormi?
- Poftim?
- Ce ai pe față?
Elle își da la o parte foaia de pe față și citește scrisul roșu asemenea unei flăcări.
- "Nimic nu este ceea ce crezi, prostuțo."
- Ce? Lasă-mă sa văd..
- Serios? Elle? Asta e tema mea la franceza.
- Poftim? Ba nu. Uită-te.
Elle se uita la foaie și observă ca este chiar tema lui Daniel.
- Jur, Daniel.. Chiar asa scria.
- Te cred, stai liniștită.
- Oricine ar fi.. are vreo problema cu mine. Dar nu înțeleg ce vrea sa spună, la ce se referă!! Sa se confrunte cu mine dacă are curajul!
- Spui ca o ființa supranaturala sa se confrunte direct cu tine! Ești nebună..
- Nu îmi pasa cine este. Eu nu am făcut absolut nimic rău nimănui, nu are motive întemeiate pentru a face asta. Daca are probleme psihice, e doar problema ei sau lui.
- Ok, văd că te-ai trezit cu fața la cearșaf!
- OH.. Nu, m-am trezit cu fața la foaie.
Cei doi au început sa râdă în ciuda situației înfricoșătoare și stresante. Conversația lor este întreruptă de Cedric.
- Oh, bună dimineața! Nu credeam ca te-ai trezit, Elle.
Elle își amintește toate evenimentele petrecute ieri și este furioasa pe ea dar îi este în același timp și rușine..
- M-am.. M-am trezit.
Se uitau unul la altul fără a spune ceva.
- Deci.. Ce facem? Concurs de clipit?
Elle și Cedric nu răspund la întrebarea lui Daniel continuând să se privească.
- Poftim?
- Nimic..
- Păi, va aștept jos la micul dejun. Elle, ce dorești sa mănânci?
- Hei! Și eu sunt aici!
- Desigur, Daniel.. Tu ce dorești?
- Nimic, ce vrei.
- Elle?
- Nu stiu, orice.
- Hm.. Okay!!
Cedric pleacă din cameră aruncându-i o ultima privire Ellei.
- De ce se uita așa la tine? Întreabă Daniel.
- Poftim?!
- Zici ca se uită la mama..
- Te-ai lovit la cap?! Sa nu mai spui asa ceva. Ma deranjează.. Ok?
- Elle, glumeam, ești în regula?
- D..da. În fine!
Dupa ceva timp cei doi coboară la micul dejun însă nu era nimeni pe acolo.
- Cedric?
- Mama?
- Unde sunt?
- Merg sa vad.
- Mama doarme.
- A ok.. Dar Cedric?

- Nu știu, treaba lui..
- Mda. Ai dreptate. Nu e ca și cum îmi pasă.
- Exact! Răspunde Daniel.
- Merg la magazin, observ ca nu mai sunt ouă, vreau sa fac omletă.
- Perfect! Și eu vreau!!
- Ok, pa!
Elle plecase la magazinul de peste drum. Intrase în magazin și luase ouăle. Când sa le pună pe tejghea, alunecase deoarece era spălat pe jos. Simțise niște mâini pe talie, iar capul ei căzuse pe un umăr. Își ridică privirea și observa un doi ochi albaștri triști, înlăcrimați.
- Ești bine, domnișoară?
Elle îl privește, simte ca îl mai văzuse undeva.
- Ell..
- Poftim?
- Ești bine? Am întrebat.
- Nu, ce ai spus a doua oară?
- Ești bine?
- Ah..da, da. Îți mulțumesc mult! Nu ar fi ieșit prea bine dacă alunecam.
El nu zambise, a aprobat doar.
- Sunt Elle! Tu ești...
Ce sa spun? Numele meu.. Cineva m-ar omorâ dacă aș spune asta..
- Sunt.. Sunt
AH! Capul meu.. Nu acum..
- Scuze, trebuie sa plec. Ai grija de tine.
Spuse el grăbit
- Ook.. P..pa Răspunde Elle.
Nu apucase nici sa își ia la revedere, el ieșise repede din magazin.
- De ce am impresia că-l cunosc?