Demonic Love

Capitol 2

În vagonul în care mă aflu – cel cu numărul trei, căldura este oprită din cauza unei defecțiuni – sau cel puțin așa ni s-a spus, dar eu cred cu tărie că trenurile din România nu mai dispun de așa ceva, însă i-am zâmbit timid însoțitorului de tren, că de-altfel nu are nici o vină dumnealui. În timp ce privesc ninsoarea ce s-a pornit, îi văd reflexia doamnei din fața mea în geam. Îi șoptește ceva soțului ei, iar acesta se uită în jos, spre picioarele mele și, pentru un moment mă gândesc că m-am încălțat din greșeală cu două perechi diferite de bocanci. Apoi un foc micuț cât flacăra unui bat de chibrit mi se aprinde în minte și-mi trag iute mânecile peste încheieturi, înroșindu-mă instantaneu. Se uită la mâinile mele și, deși asta mă înfurie fiindcă nu sunt vreun specimen ori un animal rar adus nou în grădina zoologică, nu îndrăznesc să le spun ceva, căci mama m-a învățat să-i respect pe cei vârstnici fiindcă ei au supraviețuit unor vremuri diferite de ale noastre, mult mai dure și batjocoritoare și de aceea trebuie considerați niște eroi, așa că-mi închid ochii, încercând să adorm la loc.

Într-un sfârșit, trenul ajunge în București, iar eu îi scriu un SMS mamei, informând-o că am ajuns. Imediat ce ies din incinta gări, îmi zăresc sora așteptând în fața vechiului ei Passat gri; mă apropi încet de ea, analizând-o din cap până în picioare: Părul ei lung de culoarea cărbunelui i se revărsă peste pielea-i măslinie și lucioasă ca-ntotdeauna, iar ochii săi verzi strălucesc chiar și într-o zi aspră precum aceasta. Alunița pe care o are deasupra buzelor este încă proeminentă, maronie și ovală, exact așa cum mi-o aminteam, iar rânjetul îi este alb și strălucitor precum fulgii de nea ce-i împodopesc părul. Poartă un palton roșu strâns la mijloc cu o curea, pantaloni și bocanci negri, iar pe cap are un fes maroniu ce-i acoperă mai mult de jumătate de față, iar asta este păcat fiindcă sora mea este într-adevăr foarte frumoasă.

De ce am emoții?

- Mai-mai să nu te recunosc, prăjiturică! îmi spune.Vin-o aici, adăugă deschizându-și larg brațele atunci când ajung în fața ei.

Prăjiturică. Exact cum îmi spunea în copilărie.

O las să mă îmbrățișeze. Mama mi-a spus că și-ar dori mult ca noi două să redevenim prietene, ca odinioară, iar eu i-am promis – și am vorbit din suflet – că voi încerca din răsputeri. Uneori îmi urăsc felul de a fi, mereu moale și supusă, precum o oaie bleagă ce se lăsă păcălita pentru a fii tăiată în repetate rânduri de ciobani; mereu vorbind mai mult în gând decât în realitate, întotdeauna spunând ceea ce oamenii vor să audă, dar nu îmi doresc să rănesc pe nimeni, mai ales femeia care mi-a dat viață.

- Bună, Vic! îi spun atunci când mă desprind din strâmtoarea ei.

- Ce mare te-ai făcut! Cât a trecut de când nu te-am văzut? Un an?

Mă bucur că habar n-are.

- Poate doi? Dumnezeule! Și ce frumoasă ești, Anastasia!

Îmi împiedic impulsul de a-i ține un discurs în care să-i explic că este în natura oamenilor să crească, mai ales când trec doi ani întregi, așa că aleg să-mi fac de lucru cu nasturii paltonului meu. Nu mi-aș putea niciodată uri sora, însă cuvintele nespuse ți se îmbibă-n suflet la fel cum apa murdară se îmbibă într-o cârpă, lăsând-o zdrențuroasă și împuțită. La fel ca un suflet rănit.

La fel ca mine.

- Da...

Probabil își dă seama că mă calcă pe coadă, căci îmi face semn cu mâna să-mi așez bagajele în portbagajul deschis al mașinii.

- Hai, mergem la supermarket să cumpărăm câte ceva, apoi o să-ți gătesc...

Îmi face cu ochiul înainte de a închide portbagajul, iar eu observ că este doar cu câțiva centrimetri mai înaltă ca mine, deși ea are aproape douăzeci și trei de ani.