Demonic Love

Capitolul 3

Un Mississippi...

Doi Mississippi...

Patru Mississippi...

Șase...

Și nimic.

Pur și simplu, nimic.

Rămân cu mâna întinsă, așteptând ca băiatul din fața mea să-mi copieze gestul, însă rămân cu așteptarea, iar zâmbetul îmi pălește treptat. El tace în timp ce continua a mă privi din cap până-n picioare și, pentru un moment, încep să mă simt parcă dezbrăcată din pricina cercetării sale impertinente. Sentimentele îmi sunt cruțate fiindcă trece pe lângă mine indiferent, intrând în casă.

Ce naiba?!

Închid ușa și fac stânga-mprejur. Ajunsă în sufragerie, îmi dau seama că Vicki lipsește, iar băiatul prost-crescut sta tolănit pe canapea, ținându-și picioarele pe măsuța din sticla din fața lui și uitându-se absent la ecranul stins al televizorului. În scurtul timp de gândire pe care-l am, mă hotărăsc a nu mă lăsa intimidată și mă așez înapoi în fotoliu, vis-a-vis de el, reluându-mi treabă deși palmele îmi transpiră la fel ca o fântână. Cu coada ochiului, pot vedea cum privirea îi este ațintită pe mine, însă îmi continui scrisul, încercând să par cât mai dezinvoltă.

- Prăjiturică, el este Cezar!strigă sora mea din dormitor. Iartă-i caracterul infect, adăugă, parcă știind ce tocmai s-a întâmplat.

Cineva pufnește în râs.

- Prăjiturică? Pe bune? Câți ani ai, paișpe? spune așa-zisul Cezar pe un bon batjocoritor, iar eu îmi ridic brusc privirea.

Un Mississippi...

Trei Mississippi...

Patru Mississippi...

Șapte...

Stau șocată cu gura căscată, privind idiotul din fața mea drept în ochi, neputând spune nimic. Pur și simplu creierul meu parcă s-a oprit, refuzând să mai funcționeze în fața unei persoane înzestrate cu o nesimțire atât de măreață, lăsându-mă să arăt ca o proastă, fără nici o replică. Am trăit nouăsprezece ani fiind mereu lăudată și apreciată de cei din jur, dar iată-mă acum, în fața acestui golan impertinent, ținându-mi gura căscată și privindu-l cu ochii cât cepele. Probabil că arăt ridicol fiindcă îl aud cum surâde disprețuitor.

- Stai cu zeci de foi în mână și nu ești în stare să procesezi un răspuns?

Ce?

- Nu te supăra, dar nu ești prea inteligentă.

- Sau sunt prea inteligentă să vorbesc cu tine, răspund într-un final răspicat, aruncându-i o privire ucigașă.

Tace, dar îmi susține privirea. Mă privește intens, așa cum un șoim privește iepurele îmbrăcat în satin care urmează a-i umple stomacul la cină. Ochii îi sunt atât de întunecați, încât mă fac să cred că miezul pământului este ascuns în spatele lor, nemaipărând căprui ci negri ca lemnul ars, dându-i un aer periculos și făcându-l să pară genul de om căruia nu ai vrea să îi stai în cale. În aer plutește o tensiune ce mă face să amețesc, însă nu renunț și îi susțin privirea până ce Victoria intră-n cameră, vorbind repede și plimbându-se de sus în jos, agitată.

- Hai să mergem, Cezar, le-am găsit.

Sora mea se apropie de mine.

-Ana, ne vedem dimineața.