Demonic Love

Capitolul 7

Mă urmărește cât timp mă mișc prin bucătărie, dar îi ignor privirea. Umplu două căni și le așez pe măsuța din sufragerie, punând una în dreptul său. Iau loc pe cealaltă canapea.

- Ce s-a întâmplat la petrecere? De ce ai plecat? mă întreabă, ridicându-se din poziția orizontală în care stătea.

- Nimic ce merită povestit. Îmi era somn.

- Nu te uiți în ochii celeilalte persoane când minți.Pufnește. Nici măcar greu de citit nu ești.

Oftez. Fie ce-o fii!

- Știai că Victoria se droghează?

- Da, răspunde simplu.

- Și... Ce părere ai despre asta?

Își ridică colțul gurii.

- În primul rând, oamenii nu se vor ridica întotdeauna la nivelul așteptărilor tale. Habar n-am și zău că nici nu-mi pasă ce fel de relație ați avut voi două înainte, dar nu poți revenii în viața Victoriei pe nepusă masă și să te aștepți ca ea să se schimbe peste noapte. Dacă vrei să schimbi o persoană, nu-i spune; fă-o doar să-și dorească asta. Fă-o să vrea să fie mai bună.

- Dar nici măcar nu știu cum să reacționez! Nu pot să mă prefac că sunt de acord cu...

- Dacă mă întrebi pe mine, cred că tu nu te încadrezi în peisaj. Cred că tu nu ai ce căuta cu noi. Și asta pentru că ești diferită și ce e diferit trebuie să rămână deoparte.

- Dar nu vreau să fiu diferită, răspund din inerție, vreau să fiu la fel ca toți ceilalți!

Îmi fixez privirea asupra vaporilor de abur ce se înălța din cana fierbinte.  

- Care-i treaba cu tine?

Mă privește atent, ținându-și mâinile împreunate în față.

- Ce vrei să spui?

- Nimic, răspunde și își lasă privirea în jos. Nimic. 

Rămânem în tăcere pentru o clipă.

- Deci... Ce-i între tine și Miranda? îl întreb, schimbând subiectul.

- I-o trag, îmi răspunde ridicându-și umerii, iar eu izbucnesc în râs.

- Sunteți împreună?

- Ești imbecilă?

Rad mai tare.

- „Nu, Ana. Nu suntem împreună", spun cu o voce chinuită. Cred că  Zeus ar trebui să învețe să vorbească! adaug și-i arunc o pernă în față.

Se încruntă, fixându-mă cu privirea și îmi dau seama ca am dat de belea. Zâmbetul îmi dispare, așteptând să înceapă să urle scuipând foc, apoi să mă măcelărească cu maceta pe care probabil o poartă în buzunarul pantalonilor. 

În schimb, râde, iar umeri-i lucrați i se mișca-n sus și înapoi în jos. 

- Ești plecată tare! îmi zice, după ce râsul i se domolește, iar eu îi zâmbesc. Trebuie să plec! 

Se ridică brusc din canapea îndreptându-se spre ieșire. Mă uit la ceas - patru dimineața. Închid televizorul și îl urmez. Îl găsesc în hol, sprijinit de peretele antagonist al ușii, cu mâinile în sân uitându-se în gol, așteaptând probabil să-i deschid ușa. Nici măcar nu s-a obosit să aprindă lumina, stând pe întuneric. Mă încrunt, deși știu că nu observă. Parcă suferă de personalitate multiplă și în fiecare clipă îi întâlnesc o altă personalitate. Bâjbâi pe întuneric încercând să-i deschid, dar simt că ceva mă apucă de talie. Într-un mod agresiv, Cezar mă întoarce cu fața înspre el, lipindu-mă de perete.