„SINNER"- Will u pray or sin?

19."Înapoi în Dallas, chiar am suferit!"

Vocile din jurul meu deveniseră din ce în ce mai enervante, făcându-mă să strâng din ochi și să încerc să-i deschid. O mâna o prinse imediat pe a mea, simțind căldura tipică pe care o simțeam de obicei când bunica mă strângea de mână. Am deschis ochii, speriată de prezența ei aici și am privit scena din fața mea, supărată.

Mama stătea lângă ușă, sprijinită de tocul acesteia. Ochii îi erau încercănați și vineții, iar ridurile nu întârziară să-i apară pe frunte, atunci când mă văzu cum o priveam. Pe de altă parte, bunica își lipi fruntea de mâna mea, lăsând lacrimile să curgă pe obrajii pe care voiam să-i văd doar îmbujorați, nu pătați de lacrimi. Era doar vina mea. Îmi bătusem joc de mine și de ele. Dar, cel mai important, de Alexander.

M-am ridicat dintr-o dată de pe pat și am dat să ies, însă mama mă opri.

-Unde vrei să mergi?

-Alexander! Alexander unde e?

-Maja, trebuie să te calmezi.

-Nu-mi spune asta! Trebuie să-l văd.

-De ce îți pasă de golanul ăla care mai era puțin și te omora?! întrebă bunica, iritată.

-Nu el, ci Jay. M-a amenințat cu moartea sa. La curse, înainte de a participa.

-Și totuși, te-ai urcat în mașină, reflectă mama.

-Da. Voiam să...

-Să mă faci să mor? întrebă, printre lacrimi. Maja, tu nu ești așa! Tu trebuie să înveți, nu să-ți pierzi viața prin cotloane cu oameni de acest gen! Ești pedepsită. Și-ți interzic să te mai vezi cu băiatul acela.

-Oh, la naiba! Tot timpul mi-ai spus ce să fac. Interzi-mi toate astea mai târziu. Nu am de gând să-l las să sufere singur.

Am ieșit, împingând-o cu umărul, dând peste Kristine și Mark, care țineau amândoi în mână câte un pahar de cafea. Săriră să mă cuprindă în brațe, iar ochii prietenei mele se umplură de lacrimi, făcându-mi inima să se topească.

-Unde e?

-Maja, s-au întâmplat multe, spuse Mark. Te rog, liniștește-te.

M-am uitat la ușa în fața căreia stăteau și am pătruns pe ea, dând peste Alexander. Dormea. Fruntea îi era vizibil rănită și cusută, cum probabil se lovise în oglinda retrovizoare, iar brațul drept, ce-l cu care mă și protejase, îi era pus în ghips. M-am așezat pe scaun și i-am atins ușor obrazul, făcându-l să se strâmbe. Își deschise ochii și când mă văzu, tresări. Nu mai avea nimic în privirea sa, nicio scânteie care să-mi dea de înțeles că este Alexander al meu. Și mă uram pentru asta.

-Cum te simți?

-Cine ești?

-Poftim? Sunt Maja, Alex.

-Nu...nu te cunosc!

Lacrimile îmi inundară ochii și știam că nu trebuie să fac nicio scenă, însă mă ridicasem de pe scaun și am izbucnit într-un plâns isteric. Nu-și amintea de mine. Alexander nu-și mai amintea de mine. Și cum aveam de gând să-l fac să-și amintească? Dacă nici măcar cine era, nu cred că știa.

Mark mă prinse în brațe și mă trase afară din salon, în timp ce Kristine îl liniști pe Alexander. Ieși, la rându-i și mă conduseră pe un balcon, departe de drama mamei și de Alexander. Îmi oferiră o țigară. Am aprins-o fără să stau pe gânduri, însă nu m-am putut opri din plâns, căci durerea fizică pe care o simțeam din când în când, era nimic în comparație cu cea sufletească pe care o simțeam acum. Inima-mi mai avea puțin și cred că se fărâma, de durere.