Jimin
Afara ninge. Picturii de ploaie s au transformat în fulgi mari de zăpadă. E liniștit. Încet totu devine alb. Stau și ma pierd. Cum am ajuns eu în halu asta? Nu ma mai recunosc.
Privesc geamu imens. În fata e un balcon....o balustrada....un gol. Dar nu ma mișc. Doar stau. În minte mi se creionează imaginea unor picături de sânge pe albul zapazii. Pe mine întins pe jos privind spre cer. Simțind ultimele atingeri ale fulgilor. Și închizând ochii. E iarna...
Usa se deschide. Un miros de cafea invadează începerea înghețată de tăcere.
-Ma gândeam ca ți ar prinde bine...
Îmi întinde ceașca. Se așeza pe fotoliul din fata. Începe și el sa privească spre balcon.
-Ce simți....
-Nici durere, nici fericire, nici ura, doar un gol mare.
-Totul va fi bine.
-nu îmi poți garanta asta.
-Fiecare om are o durere interioarea despre care lumea nu știe...si de multe ori spunem despre un om ca este rece atunci când e trist...
Ma uit la el. El îmi zâmbește. Se ridica. Pleaca. Am rămas din nou singur.
....
Hei, îmi pare rău pentru absenta. Am revenit cu forte proaspete chiar dacă capitolul acesta nu e unul dintre cele mai reușite...
