Ești a mea, micuțo *TRADUSĂ*

Capitolul 1

Ați vrut vreodata să scăpați? Să lăsați toate lucrurile și pur și simplu să plecați într-un loc unde nimeni nu știe numele vostru, să începeți din nou...? Ăsta era singurul lucru la care ma puteam gândi. Singurul lucru pe care mi l-am dorit mai mult decât orice. Dar eram doar o fată minoră  căreia îi mai lipseau doi ani pentru a atinge vârsta majorității.

Numele meu este Savannah Williams, dar prietenii obișnuiau să mă strige Sav. Da, obișnuiau... De la moartea mamei mele, m-am îndepărtat de toți. Singura persoana care mi-a rămas alături este Danielle, prietena mea cea mai buna. Locuiesc cu fratele și tatăl meu, dar el nu este niciodată acasă pentru că are foarte multă treabă. Pe fratele meu îl cheamă Ryan, este cu doi ani mai mare ca mine, este un băiat chipeș si toate fetele din West Boca High School mor după el. De ar ști ele cât de nesimțit e uneori... El este unul din oamenii pe care îi iubesc cel mai mult, dar nu mai suntem la fel de uniți ca înainte. Este popular, iubit... și apoi sunt eu, sora lui mai mică. Așa mă cunosc cei de la școală: "sora mai mică a lui Ryan". De multe ori am fost oprită pentru a mă întreba unde merg Ryan și prietenii lui la sfârsit de săptămână. Ryan și prietenii lui cei mai buni sunt inseparabili. Lucas, Keaton și Alex, posibil cei mai doriți din școală, băieții care sunt mereu în casa mea. Sunt băieți buni, înainte eram toți uniți și mă strigau "pitico" ca și fratele meu. Îmi e dor de ei, dar acolo este Lucas, băiatul pe care l-am iubit mereu. Este foarte special, dar niciodată nu s-ar uita la mine. Chiar și studenții universitari mor după el. De fiecare dată când este aici, în casă, cu fratele meu vorbește despre câte fete îi trec prin pat. Este neplăcut să îi aud vorbind așa. Când eram mai uniți ca niciodată nu vorbeau așa în prezența mea. De asta, mereu când vin stau în camera mea cu muzică în căști.

Lucas e singura persoană care nu îmi mai iese din cap, în afară de mama, bineînțeles. Îmi amintesc perfect ziua de 16 aprilie, când eu aveam 13 ani și eram singură acasă, el ajunsese și....

"-Lucas? Ce faci aici? Știi ce oră e? Fratele meu nu este...am zis privindu-l fix. Era tot ud din cauza ploii și arăta foarte frumos așa.

- Nu am venit să îl vad pe fratele tău. Am venit să te vad pe tine, zise apropiindu-se de mine.

-D-da? am zis și inima mea batea cu atâta forță că putea sări în orice moment. El s-a apropiat de mine, suficient cât să îi simt respirația, apoi s-a apropiat și mai mult...la naiba, vrea asta. Eram fericită. Foarte fericită. Avea să ma sărute, el... și m-a sărutat. Buzele sale erau foarte senzuale și puteam jura că ne potrivim la perfecție. Nu puteam explica ce simțeam în momentul ăsta, niciodată nu am fost așa fericită. Ne-am depărtat si ne-am lipit frunțile, privindu-ne. El a râs. La fel și eu.

-Ești frumoasă, micuțo! "

Da, asta a fost acum trei ani și îmi amintesc perfect. Probabil el nu, nu știu dacă a semnificat ceva pentru el, dar pentru mine da, și mult. După câteva zile de la sărut, s-a întâmplat accidentul mamei și pur și simplu m-am îndreptat de toți. Îmi amintesc dățile când a venit să mă îmbrățișeze, să stea cu mine, și pleca doar când țipam să mă lase singură, pentru că nu voiam să îl văd, pentru că nu voiam să văd pe nimeni. Și m-am transformat în fata asta depresivă și tăcută.

Ani după asta, toți păreau că au trecut peste, mai puțin eu. Aveam nevoie de mama mea, aveam nevoie mai mult ca orice. Speram să pot da timpul înapoi și să nu o las să iasă în acea zi. Dar s-a întâmplat și oricât de mult strig, plâng sau lovesc că o vreau aici, cu mine, nu se va întâmpla.