Colierul de perle

Capitolul I - Exilarea.

-Mamă, te rog! Discută cu Majestatea Sa. Te rog!  strigă neputincioasă prinţesa.

  Regina făcu semn domniţelor să părăsească camera şi rămase cu fiica sa. O luă de mâini aşezându-se în faţa sa. Privind-o în ochi observă tristeţea şi regretul din ochii ficei sale. Într-o fracţiune de secundă şi-a amintit ce faptă de neiertat săvâşise Katia. Făcuse familia regală de ruşine şi -deşi era fiica ei- nu o putea ierta. Majestatea Sa Regele luase o hotărâre aspră, dar corectă. Totuşi, era fiica ei şi nu o putea lăsa de izbelişte. Nu ştia ce să facă. Pentru prima oară în viaţă, Regina Lea nu ştia ce hotărâre să ia. Se gândise o noapte întreagă, nu a putut dormi, dar fără rost.

    Îi căzu o lacrimă care se prelinse uşor pe obrajii rozalii şi coborî spre gât. O trase pe Katia la pieptul ei şi o strâse tare. Ştia că acea avea să fie ultima îmbrăţişare dintre ele. Katia îşi lăsa capul pe umărul mamei sale şi dădu drumul lacrimilor.Nu voia să plângă, dar nu se putea abţine. Ştia că îi va fi greu, foarte greu. Lea îşi adânci bărbia în părul lung al fetei sale simţindu-i acel miros specific de trandafir. Inspiră lacom gândindu-se că îşi va aminti de fiica ei. Avea să fie cea mai recentă amintiri cu ea. Ridică mâna şi o mângâie pe creşet îmbrăţişând-o în continuare. Katia încercă să se abţină din plâns şi o strânse tare pe mama sa. O iubea şi ştia că îi va fi dor.

   Regina rupse îmbrăţişarea dându-se un pas în spate ţinând-o de mâini. Îi privi trăsăturile feţei zâmbind. Katia era frumoasă. Îi dădu drumul la mâini uşor şi le puse pe gâtul său căutând ceva. Îl găsi şi îl desprinse de pe gâtul său delicat. Era colierul de perle primit de bunica reginei. Lea avea să îi dăruiască acest colier ficei sale numai la vârsta de nouăsprezece ani, dar în aceste circumstanţe .. Şi-a călcat pe promisiune şi i-l oferi acum. Nu ştia dacă Katia avea să trăiască până la vârsta aceea. Era tristă.
   
  Katia zâmbi puţin stângaci, iar regina se aşeză în spatele său punându-i colierul.

-Să nu îl dai jos niciodată.

-Cum porunceşti, regină, şopti făcând o plecăciune.

  Lea îi admiră din nou trăsăturile feţei, apoi colierul. Parcă era făcut pentru prinţesă. Şiragul de perle se asorta cu ochii Katiei. Îşi aminti de naşterea prinţesei. Când Katia a fost văzută de o bătrânică, a spus Leei că fiica sa nu avea să fie doar o simplă prinţesă. 
 
 Va schimba lumea, regina mea. Va fi cum nu a fost nimeni vreodată. Este specială! Nu s-a născut o prinţesă cu ochii ca cerul. Albastrul acesta va schimba legile omenirii.

-Katia, să ai girjă. Nu sunt mândră de ce ai săvâşit, dar sunt mama ta şi te înţeleg. A trebuit să aleg între rege şi tine şi l-am ales pe Majestatea Sa. Te rog, nu fii tristă! Eşti puternică şi ştii asta. Te vei întoarce peste câţiva ani la palat  triumfătoare. Am încredere în tine, Katia. Te rog, fă-mă mândră că am născut o fată! Voi fi aici şi te voi aştepta toţi aceşti ani.Voi rămâne cu fraţii tăi. Te rog, nu mă urî pentru alegerea făcută! Mă vei putea ierta vreodată? Scumpa mea fiică ...

-Mamă! strigă prinţesa încruntându-se. Nu vorbi aşa. Nu este vina ta, ci a mea. Merit să mi se întâmple toate aceste lucruri, dar sunt mândră. Nu mă privi aşa, te rog. Nu puteam să mă căsătoresc cu el! Nu îl iubesc. Îţi promit, în calitate de fiică şi prinţesă, că mă voi întoarce biruitoare şi vei fi mândră de mine. Ai girjă de fraţii mei şi de Majestatea Sa. 

  Terminând făcu o plecăciune şi îi sărută mâna mamei sale. Lea vărsă o ultimă lacrimă şi o privi cu un zâmbet şters cum iese din odaie. Căzu pe scaunul de lemn de lângă fereastră şi privi în Curtea Regală.Se pare că se strânsese o parte mare din popor să vadă cum va fi exilată fiica regelui. Soţul ei stătea în vârful mulţimii -în picioare- fiind însoţit de vornicul Anthea cel credincios şi de restul Adunării. Regele Kallisto nu avea nicio expresie, dar privea insistent un pom în formă de leu. Nu era nici trist, dar nici fericit. Se uita în gol. Era corectă hotărârea şi regele hotărât pe sine, dar parcă exista şi un strop de regret în ochii săi. 
 
    Lea fugi rapid pe cele nouăzeci şi şapte de scări ale castelului regal. Când ajunse în Curtea Regală, merse cu capul sus spre regele său. Cei doi fraţi ai Katiei -Myron şi Nicolaos- stăteau în partea dreaptă a regelui mai mult sau mai puţin trişti. Regina se aşeză, sorbită de mulţime, lângă rege şi îi privi pe cei doi fii ai săi.

   Myron era trist şi cufundat în gânduri. Acest fiu al său era blând şi liniştit. Iubea să picteze şi  îndrăgea natura, nu voia să fie rege, însă Nicolaos era crud şi nemilos, la fel ca Kallisto.Semăna cu Regele. Voia cu orice preţ să devină cârmuitorul acestui regat şi nu părea foarte afectat de plecarea surorii sale. Nici nu era afectat. Deşi Katia era o fată şi nu putea să îi ia tronul, tot o dispreţuia. Lea îşi dispreţuia fiul, oarecum.

  Mulţimea începu să facă gălăgie şi toţi priviră spre poarta castelului de unde ieşea Katia îmbrăcată într-o rochie neagră, nevoluminoasă şi purta pe cap un şal de mătase pe care îl dădu jos când ajunse în faţa Majestăţii Sale. Lea părea că era cea mai afectată dintre toţi deoarece Katia stătea cu bărbia sus fără un strop de lacrimă în colţul ochilui. Aproape credea că fiica ei nu era sensibilă, dar privind-o mai atent observă că e abţinea să nu verse o lacrimă, însă suspina.

-Ce ai de spus în apărarea ta, Katia? rupse liniştea Kallisto.

Katia îşi lăsa bărbia mai în jos şi îşi privi tatăl în ochi spunând tare: 

-Nimic, mărite rege. Accept orice pedeapsă pentru fapta mea, însă nu regret nimic din ceea ce am făcut. Absolut nimic! ţipă prinţesa la care mulţimea se încruntă.

   În rândul poporului se auzeau multe şuşoteli. Unii o felicitau pe prinţesă pentru tăria de caracter, iar alţii o insultau spunând că ar trebui să îi piară curajul. Însă în inima regelui se ducea o bătălie cruntă. Jumătate din ea era fericită deoarece era mândru de fiica sa că avea acest curaj şi demnitatea unei prinţese. Mai avea puţin şi o îmbrăţişa spunându-i că e mândru, dar oare ce va spune poporul? Nu accepta să fie luat în râs de oamenii săi pentru că nu îşi poate stăpâni fiica. Trebuia să fie tare şi să se lupte cu ea însăşi.

-Eşti mândră?! Oh, Katia. Sunt obligat să spun următoarele. Fii mei, regina mea, Vornice, poporule fiţi martori la porunca mea şi respectaţi-o.

Făcu o pauză scurtă, apoi continuă:

-Eu -Regele Kallisto al III-lea fiu al lui Alexandro al VI-lea- ordon ca propia mea fiică -Katia Timothea- să fie exilată în Kathro, la poalele muntelui Nzon şi să aibă ca gardă personală pe Vitoria, fiica nobilului executat Relius. Ce-am spus, respectat să fie!