Colierul de perle

Capitolul II - Domniţa Seon.

     Prinţul se plimba liniştit prin grădina imperială. În spatele său, la câţiva metrii, se aflau cei doi bărbaţi care îl apărau îmbrcaţi specific. Cel mai mic fiu al regelui Kallisto admira culoarea florilor, acel contrast puternic care era acompaniat de lumina potrivită. Brusc, îşi aminti de sora lui mai mare. Îi era atât de dor de ea! Îşi aminti ziua când Katia îl convinse pe tatăl său să nu îl trimită în război. Îi era frică. Ştia că trebuie să fie puternic ca Nicolaos, dar nu aceasta era firea lui. Omorâse mai demult un prizonier din cauza unui pariu cu fratele său şi se simţea îngrozitor.

      Două luni după acea întâmplare, în fiecare clipă vedea chipul prizonierului în oglindă, în spatele său şi era înfricoşător. Îi rămase pe conştiinţă. Nu putea crede cum Nicolaos putea fi aşa crud şi nemilos. În războiului de câteva luni, Nicolaos s-a oferit să meargă cu Kallisto pentru a obţine o victorie sigură, iar tatăl său a aceptat. Însă acesta a vrut să îi însoţească şi Myron.

      Regele îi dăduse o zi să hotărască. Acele ceasuri au fost cele mai scurte din viaţa lui. A stat închis în odaia sa şi a desenat. A desenat o bătălie cu mulţi oameni, sânge şi cruzime. Se scurgea aşa de repede timpul încât nu a observat când a fost chemat în Sala Tronului pentru a-şi confirma prezenţa. Atunci, Katia l-a convins pe rege că Myron nu este încă pregătit să privească atâta sânge vărsat la care Nicolaos s-a amuzat copios, apoi s-a scuzat spunând că fratele său este un fricos. Se simţea umilit, deşi ştia că aşa era. Ştia că este slab şi are însuşirile unei fete, însă Katia l-a convins pe Kallisto, dar pe fratele său nu l-a oprit din batjocoră.

    Oftă şi scutură din cap îndepărtându-şi gândurile. Nu voia să strice o zi aşa de frumoasă cu amintiri stânjenitoare. Îşi lăsă privirea căzută în petalele albastre ale unei flori. Simţi paşi apropiindu-se de el şi -instinctiv- ridică capul. În stomacul său se întâmpla ceva şi nu era lipsa hranei, ci altceva. Acel sentiment de care citise în cărţi.

-Sir, şopti ruşinoasă fata şatenă făcând o plecăciune.

   Din părul ciocolatiu, doar bretonul îi era prins cu o diademă simplă cu rubin. Colierul alb îi evidenţia ochii întunecaţi. Mereu încercase să înţeleagă ce exprimă ochii ei, dar ştia că se străduia degeaba. Cei doi ochi ascundeau cu uşurinţă un secret. Myron realiză că domniţa Seon era mai puternică decât el. Trebuia să se schimbe! Trebuia să le arăte reginei, regelui şi lui Nicolaos că putea fi şi el puternic şi demn de titlul de "prinţ", dar nu ştia cum să dovedească asta. Era o povară grea pentru un prinţ. De ce nu s-a născut la fel ca fratele său?! 

-Domniţă, murmură lăsând capul uşor în jos,apoi îl ridică privind-o în ochi pe Seon.

Fata stătu câteva minute nemişcându-se, apoi aplecă capul sfioasă şi privi floarea albastră.

-Oh, iubesc aceste minunăţii. Sunt atât de pure .. Şi mai este şi acea legendă pe care nu am înţeles-o .

    Băiatul îi analiză blândeţea chipului şi îi savură fiecare cuvânt. Seon avea o voce melodioasă şi plăcută. Îşi jură că avea să o picteze cu propiile sale pensule pe frumoasa domniţa. Ea avea să fie "Floarea Albastră" a lui. Avea atâtea vise alături de ea! Din prima clipă când a văzut-o păşind în Curtea Regală a simţit acel sentiment înduioşător.

-Am venit cu tatăl meu. Vrea să încheie o alianţă cu regele Kallisto împotriva lui Sumbul al III-lea.

   Myron dădu aprobator din cap schimbând subiectul. Încercă să îi povestească legenda Florii Albastre. Era vorba despre un bătrân din regatul Soarelui. El pictase o floare albastră din propia sa imaginaţie. În Regatul Soarelui existau numai flori portocalii din cauza unei alte legende care spunea că portocaliul simbolizează Soarele.

   Un maistru din Regatul Elphhons -unde Kallisto este rege- a ajuns în Regatul Soarelui din cauză că era spion trimis de rege. El a văzut capodopera bătrânului şi i-a promis că va avea şansa de a vedea o floarea albastră chiar în mâinile lui private de vreme. Bătrânul entuziasmat a povestit întregului regat că floarea albastră există şi o va aduce maistrul din regatul adversar. Atunci regele Regatului Soarelui a dat ordin ca acest maistru să fie prins deoarece era spion. Şi a aşa s-a întâmplat. A fost luat prizonier, iar bătrânul trist a mers în temniţa lui să îl viziteze,iar maistrul a scos de sub straie o floare albastră ofilită.

                                                       ***

-Prinţesă, sun-

-Vitoria! Sunt domniţa Timothea, fiica negustorului Nion care şi-a pierdut viaţa când era în drum spre războiul dintre Regatul Soarelui şi Regatul Elphhons ca să aprovizioneze ambele regate. Aceasta este toată viaţa mea. Nimeni nu trebuie să afle cine sunt cu adevărat. Înţelegi? 

    Vitoria dădu aprobator din cap şi urcă împreună cu Timothea pe vasul care le va conduce în Kathro. Prinţesa observă mulţimea de oameni şi oftă. O privi pe Vitoria făcându-i semn să o însoţească. Se situară lângă două doamne care discutau despre problemele Regatului Elphhons şi fiica regelui care a fost exilată în ziua aceea. Vitoria ascultă cu mare atenţie, apoi o privi pe Timothea observând că râde uşor.

    Katia ştia că avea să îi fie greu. Abia începuse. Dar îi jurase reginei că se va întoarce biruitoare peste puţini ani. A fost ea exilată la poalele muntelui Nzon, dar nu avea de gând să petreacă toată viaţa acolo pierzându-se printre amintiri. Voia să devină puternică, mare, cunoscută! Ştia că experienţa aceasta o va ajuta. Trebuia să stea doar un an şi douăzeci de zile în locul stabilit, apoi putea pleca -poate- şi la palat, dar nu! Nu avea să îşi calce pe orgoliu. A spus că va deveni triumfătoare şi nu avea să îndeplinească asta într-un an. Îi trebuia ceva timp. Nu ştia ce avea să facă după ce timpul pus de rege avea să se termine, dar trebuia să îndeplinească promisiunea mamei sale.

    Îi era dor de Myron şi de Nicolaos! Deşi nu se înţelegeau perfect, erau fraţi cu aceaşi mamă şi acelaşi tată. Pe Myron mereu îl ajutase şi îi plăcea firea lui mai delicată, dar şi Nicolaos i se părea interesant, deşi au fost nenumărate conflicte între cei doi. Kallisto.. ei bine, nu ştia ce crede despre el. Da, era tatăl său, dar doar din cauza nenorocitului de sânge. Avea să îi facă ceva acelui om care mereu o chinuia prin severitate. Da, era un rege drept şi iubit de popor, dar i se părea un tiran şi  câteodată un laş. 

-Domniţă, noi unde o să locuim? întrebă subtil Vitoria.

-Nu ştiu, Vitoria, nu ştiu.