Colierul de perle

Capitolul VIII - Datoria rămâne datorie.

    Nicolaos înclină capul în stânga, privindu-i pe sub gene pe cei doi trădători. Verms repetă întrebarea, aceea fiind referitoare la soarta celor doi ticăloşi care au pretins a fi soldaţi, în timp ce vindeau informaţii valoroase adversarilor. Băiatul îşi puse cotul pe marginea scaunului imens pe care stătea şi îşi plimbă privirea prin cameră. Nu avea niciun rost să prelungeacă agonia. Aşa că, rânji dezgustat şi făcu semn din mână să îi omoare. Doi soldaţi care stăteau la ieşirea cortului înclinară capul şi îi luară pe sus pe cei doi.

-Mărite prinţ, fie-ţi milă! exclamă unul dintre ei.

    Băiatul se amuză pe seama tonului disperat pe care îl folosi bărbatul şi le făcu semn soldaţilor să se oprească. Aceştia îi aruncară pe pământul rece. Deşi era deja a doua lună a primăverii, răcoarea încă le pune beţe în roate.

-Familia mea va muri de foame, se plânse trădătorul clătinând speriat din cap. Vă roagă umilia voastră slugă să îi cruţaţi viaţa!

-Vă rugăm, se băgă şi celălalt.

     Nicolaos zâmbi cu jumătate de dinţi şi se ridică, determinând capetele plecate a persoanelor din cort. Îşi trase mai bine pe el veşmântul din blană de urs şi rosti cu voce tare, pe un ton autoritar:

-Să fie învăţare de minte.

     Acestea fiind spuse, îi făcu semn din cap unuia dintre soldaţi şi trecu pe lângă trădători, simţind mâinile lor murdare pe încălţări. Verms îl urmă şi ieşiră din cort, băiatul punându-şi mâinile la spate şi merse înainte, până pe marginea râului Ynis[1]. Luna se reflecta în apa limpede.

-Crezi că vom învinge, Verms?

      Slujitorul, fiind luat prin surprindere, scutură din cap dezmetincindu-se şi răspunse:

-Numai Dumnezeu ştie, prinţe!

      Băiatul aprobă din cap şi se întoarse pe călcâie, revenind în cortul său gol, de această dată. Se aşeză la masă, începând să scrie o scrisoare pentru mama sa, care aştepta veşti. În liniştea nopţii, slujitorul său de încredere intră şi, după ce făcu formalităţile de rigoare, anunţă:

-Regele Cronios a trimis un vestitor[2]. Îi permit să intre?

     Nicolaos oftă, îngăduind şi, după ce ieşi Verms, îşi îndreptă spatele, ducându-şi o palmă la frunte. Ochii aproape i se închideau. Acesta, fiind primul său război la care lua parte ca general principal, îi sleise toate puterile şi abia aştepta să pună capul pe pernă şi să viseze la frumoasa lui Ligeia.

     Un bărbat îmbrăcat în veştimente verzi, specifice muncii sale, intră în cort, înclinând respectuos capul şi veni spre prinţ. Băiatul se întoarse spre el, aşteptând.

-Regele Kallisto a luat la cunoştinţă informaţiile şi m-a trimis la tine, mărite prinţ, spuse vestitorul pe un ton politicos.

     Apoi se apoprie de locul în care stătea băiatul. Acesta se aşeză în genunchi, păstrându-şi capul în pământ, şi întinse mâinile. Nicolaos luă scrisoarea împachetată într-o bucată de lemn subţire şi o desfăcu, începând să citească. 

    Zeiţa Kaluthna, frumoasa zeiţă a înţelepciunii, spunea că laşii aşteată de la duşman o cerere de pace, aşa cum aşteaptă un sărman pâinea caldă. Kallisto, regele Sumbul al III-lea ne-a oferit 20.000 de soldaţi viteji şi merinde din belşug. Cum nici Alexandro al VI-lea nu a biruit în faţa tatălui meu, nici tu să nu speri că vei învinge.
Aşadar, îţi trimit acest dar cuviincios. Aştept cu sabia ridicată ziua în care capul tău va fi arătat în tot regatul Almagesta, ca semn a măreţiei şi dominaţiei întregii lumi de către împăratul Cronios.