Colierul de perle

Capitolul IV - Vine un al patrulea prinţ.

     Timothea şi Vitoria erau obosite, iar apa li se terminase. Prinţesa o privi pe slujnica sa care se chinuia să meargă pe picioarele subţiri, mai mult se târa. Îi era milă de Vitoria, însă se gândea şi la ea. De ce a trebuit să nu accepte? De ce a făcut ce a făcut? Îşi scutură capul şi-şi aminti de galbenii pe care îi luase cu ea.

-Vitoria, rezistă.

    Tânăra confirmă dând din cap şi o urmă pe prinţesă care acum se grăbea spre un han. Se împiedică în rochia verde şi era cât pe ce să cadă, dar îşi găsi echilibrul la timp. Faţa palidă a Timotheei prinsese o culoare roşiatică din cauza frigului, iar câteva fire de păr îi scăpaseră din coc.

-Am dori o cameră.

   Bătrână întinse mâna în semn că aşteaptă banii. Fata îi puse în mână doi bănuţi şi bătrână îi explică cum să ajungă la cameră. Rochiile lungi măturau podeaua curată din lemn mişcându-se în stânga şi în dreapta. Timothea păşi în cameră şi privi tristă patul care nu semăna deloc cu cel de la palat.

Trebuia să ştiu că aşa avea să fie. În ziua când tot poporul era fericit că se căsătoreşte prinţesa Katia, iar eu am fugit în pădure abandonându-mi soţul şi făcând familia regală de ruşine trebuia să mă gândesc la ce urma. Însă nu am crezut că din atâta voi fi exilată. Este, totuşi, prea mult şi pentru mine. Ce a fost în mintea mea atunci?! Ştiu. Nu am vrut să îmi petrec restul vieţii cu un bătrân care avea să profite de mine şi de familia mea. Sunt mândră că am luat această decizie.

                                                              ***

       Îşi întoarse privirea în dreapta şi îl observă pe Verms, iar în spatele său pe Ligeia. Aceaşi ţinută a corpului elegantă şi părul acoperindu-i trăsăturile feţei. Îşi ţinea mâinile încrucişate, iar rochia galbenă se mişca uşor pe corpul ei fragil. Schiţă un zâmbet rapid, apoi îi căzu când îl observă pe Myron ieşind din camera mamei lor. Nicolaos mări pasul ajungând în câteva secunde lângă Lea şi fratele său.

-Regină, ce mai faceţi?

-Sunt bine, fiule. O să merg la tatăl tău.

Nicolaos observă ochii roşi ai Leei şi tristeţea de pe faţa lui Myron. Îi făcu semn să vină după el şi fratele său îl urmă. Intrară amândoi în camera lui Nicolaos şi se aşezară pe două scaune.

-Spune-mi.

Myron privi fix colţul din doi pereţi şi tavan. Era trist. Vestea ce i-o dăduse regina îl bucurase, dar îl întristase enorm. Era sigur că Nicolaos va vrea să ştie ce s-a întâmplat pentru că el trebuie să fie la curent cu toate întâmplările. Curiosul. Să îi spun?

-Vine un prinţ.

-Straşnic! În sfârşit un băiat, urlă fericit Nicolaos nedându-şi seama că îl jignea pe Myron, pe care îl voi învăţa tot ce ştiu. Să anunţăm poporul! Trebuie să ştie. E minunat. Voi avea un frate.

   Myron clătină din cap lăsându-l jos uşor. Îşi privi degetele ce parcă încercau să se rupă. Nu îi venea să creadă că Nicolaos avea inimă. Ştia că există acolo undeva şi asta era frumos. Nu îl interesa că îl jignise, însă nu ştia cum să îi spună mai frumos că fratele lor va fi ucis. Îl privi pe Nicolaos care se ridicase rapid de pe scaunul de la fereastră aşteptând nerăbdător să meargă la mama sa să o felicite.

-Frate, va fi ucis la vârsta de douăzeci de ani. Al patrulea fiu al familiei regale trebuie ucis. Este o veste minunată, dar tristă.

   Fratele mai mare îi pică faţa şi căzu pe scaunul său îngândurat. Îi părea rău. Ştia că s-ar fi bucurat să îl înveţe tot ce ştie şi să îl ajute să nu devină Myron. Voia să îl instruiască să ştie să mânuiască sabia, să tragă cu arcul ca un adevărat prinţ. Apoi să se îndrăgostească amândoi şi să se aşeze la casele lor întâlnindu-se doar Adunările oficiale şi din când în când atunci când trebuiau să meargă la război, însă era sigur că vor fi mai fraţi decât a fost el cu Myron. Îşi făcuse atâtea planuri în câteva clipe, iar acum toate se spulberaseră cu venirea acestei informaţii. De fapt, ştia. Citise şi el cândva că al patrulea fiu al familiei regale va fi ucis. Era o tradiţie. Tradiţie nesăbuită.