Singura in ceea ce pare a fi o cresa. Totusi sunt tot eu, cea de 17 ani, doar ca sunt intr-un patut cu bare de fier, sunt reci si miros a rugina. E intunerc, totusi pot vedea soarele incepand sa rasara de dupa crengi.
Ma afund iar patutul se transforma intr-o celula, geamul dispare. Imi privesc palmele si am cheia in mana. Totusi nu ma clintesc din loc, ceva nu ma lasa.
Usa celulei e deschisa acum, doar ca celula devine mai mare.
Atunci stiu.. a aparut din nou.
Umbra.
Nu imi mai este frica de ea, dar un tremur imi cuprinde corpul involuntar.
Stiu de prea mult timp sfarsitul, dar aleg sa fac acelasi lucru de fiecare data, la infinit. Umbra se apropie iar forta care pana atunci ma tinea in loc ma elibereaza.
Nu ies pe usa celulei, deschisa fiind, ci prefer sa alerg in cercuri, in acea celula. Nu stiu unde este umbra, desi o simt in spatele meu. Nu o las niciodata sa ma prinda, dar acum ceva s-a intamplat. Privirea mi se incetoseaza si simt ca obosesc brusc. Ma opresc. Astept sa ma prinda, sa ma sfasie. Sunt terifiata dar nu pot face nimic, sunt stana de piatra.
Nu ajung sa vad ce se intampla, dar odata ce simt ca e in preajma mea, ma trezesc.
Am acelasi vis pe care il traiesc in fiecare noapte. Il am de cand ma stiu.
Sau cel putin de cand am inceput sa constientizez in ce cacat mare ma aflu.
CITEȘTI
De ce fugim?
Teen Fiction"Nu fac vreun sport si alergatul nu e punctul meu forte, dar ma pricep foarte bine in a fugi de problemele mele. Povestea pe care o sa v-o spun totusi incepe cand probleme incep sa alerge si ele spre mine.... spoiler, o sa ma prinda. Totusi o proble...
