Jurnalul unui nebun

Ziua 5

  Sunt demon, sunt blestemata, sunt singura care duce in spate o asemenea povara?... Nu ma pot amesteca printre oameni, nu pot sa rezist fara sa ma disting, sa ma detasez si sa elimin comuniunea etichetelor si masei populatiei. Dar o problema din cele multe ma deranjeaza. Fiecare om trebuie sa aiba o pereche. Fiecare inger si aureola sunt nascute si perechi predestinate. Fiecare demon isi gaseste o pereche. Eu de ce nu pot fi ca ei?

 Sunt un demon, pot face multe, pot spune si mai multe dar constant vad aceeasi problema in aceasta existenta. Nu inteleg omenirea, nu inteleg aceste fiinte care se indragostesc, care isi gasesc dragostea vietii. Nu am vrut sa fiu prinsa in aceasta vraja mortala. Nu am vrut sa fiu prinsa in aceast drum al pieirii. Pur si simplu l-am vazut si nu imi mai pot schimba acea imagine din minte. Pur si simplu e uman, nimic mai mult. Un om normal, un om pentru un demon. Nici nu ma vede desi drumurile ni se intersecteaza mereu. Nici nu imi arunca o privire cand ma vede trecand. Il urasc. Urasc oamenii. Nu suntem potriviti, nu suntem la fel, doar existenta in aceeasi era, in aceeasi generatie ne leaga.

 Vreau sa ma destind, vreau sa inpir aerul uitarii si sa ma cufund in neant. De acolo stiu sigur ca nu voi scapa, stiu sigur ca memoria imi va muri ori cel putin mi se va sterge. Vreau sa sterg imagini, vreau sa reneg trairi si sa starpesc sentimente. Vreau sa judec fara sa ma gandesc la cum ma va vedea el, vreau sa stiu sigur ca imi e indiferent.

  Dar ma voi schimba si eu, voi uita si eu ca si altii, voi incepe sa descriu miscari lente, muribunde. Pana atunci lasa-ma sa plang, lasa-ma sa fiu invizibila, lasa-ma sa incetez sa mai exist pentru o clipa, pentru un minut, pentru o eternitate. Omenirea nu stie multe, toti vor trebui sa invete, sa retina, sa inteleaga fiecare lucru insignifiant din univers.

  Eu imi stiu originile, nu visez spre neuitare, nu caut fericirea si nu vreau sa gasesc tristetea.Prea tarziu...Inca o data mor. Inca o data invii. In ca o data este la fel de greu de conceput cat poate durea aceasta incercare.

  Merg pe strada si din nou la imaginea lui ma gandesc. Si acum, si mai in colo, si de ceva timp in coace... Rasularea-mi calda se contopeste cu aerul rece. Cristale de gheata acopera lentilele ochelarilor. Nu ma pot opri din a ma gandi la el din nou si din nou. Este prima data in viata mea. Este prima frustrare reala. Plang... Lacrimi de demon in trup de om: un blestem ce se var rasfrange ca si dureri asupra omenirii. Demonii nu plang... Dar cand o fac, aceatsa inseamna un singur lucru: umanii nu merita iertare. Acesta este un pacat capital in ochii divinitatii plictisite.

  Fara sa imi dau seama gura-mi incleastata elibereaza o cuvantare : "In ziua 5 mi-am dat seama cum e sa fii ranit de indiferenta unei entitati  iubite..."