taehyung
merg abătut de-a lungul străzilor aglomerate. e o altă zi plictisitoare din viața mea. trec strada și cobor spre intrarea bibliotecii. știu... cât de șmecher. merg zilnic la bibliotecă. mă pot uita la oameni în voie, pot citi orice carte în voie, să ascult muzică în voie. de vreme ce nu interacționez cu nimeni, e bine. mi-e bine. adică, vorbesc cu oamenii. dar doar dacă ei fac primul pas. nu am nimic împotriva conversațiilor, doar că nu am nimic deosebit de spus, iar în puținele dăți când într-adevăr am, țin în mine sau uit ce am avut de zis. simt că vocea mea îi deranjează pe ceilalți, așa că tac. oamenii se plictisesc repede de mine. au fost câteva fete care au încercat să intre în vorbă cu mine, întrebându-mă diverse chestii despre mine, încercând într-un mod nu prea subtil să se dea la mine. dar când am de-a face cu o astfel de situație, le zâmbesc fals, iar când încep să discut cu ele se plictisesc sau nu le pasă, și pleacă. nu că m-ar interesa. oamenii te rănesc mereu, chiar și când petreci toată viața alături de ei.
mă urc în lift, așteptând să ajung la ultimul etaj. când se deschide ușa, ies și mă duc în încăperea din capătul holului, sprijinindu-mă cu spatele de perete. etajul ăsta e plin de cărți de istorie și toate porcăriile. deci, de vreme ce e mijlocul verii, nu o să vezi niciun tânăr pierzându-și timpul cu informații plictisitoare, etajul ăsta e mereu gol. nu trebuie să-mi fac griji în legătură cu nimeni. îmi bag căștile în urechi și pornesc muzica la maxim, zgomotul auzindu-se și din afară. fredonez versurile dând din cap și liniștindu-mă. îmi închid ochii, lăsând muzica să mă învăluie. după o oră, am sentimentul acela dubios că cineva se uită la mine, așa că îmi deschid ochii încet, uitându-mă în jur și oftând.
uitându-mă printre rafturile cu cărți, ochii mei întâlnesc o pereche de ochi căprui, pierduți. mă privesc înapoi, plini de curiozitate. mă uit lung la ei, admirându-le frumusețea neobișnuită, înainte să-mi dau jos căștile. nu scot niciun cuvânt. aștept ca băiatul să spună ceva. se ridică în picioare, statura lui nefiind deosebit de înaltă, și părul lui gri căzând alene pe frunte. arată ca un cățeluș plouat, e deosebit de frumos. simt ceva ciudat în stomac. stă cam la un metru distanță de mine, privindu-mă ciudat. dar nu spune nimic. simt nevoia de a vorbi cu el, de a-i auzi vocea. inspir adânc, prinzând încredere.
"ăh, bună." se aude încet vocea mea.
se uită șocat la mine, dar nu-mi răspunde. dar, în același timp, nici nu pleacă, stă așa pur și simplu. să încerc să-i spun altceva?
"e-eu sunt taehyung." murmur. "cum te cheamă?"
doamne, parcă aș avea cinci ani. cel mai probabil mi-am pierdut deja orice șansă de a mai vorbi cu el. își scutură încet capul, în semn că nu. sunt confuz. sunt o prezență așa de nasoală? nici măcar nu poate vorbi din cauza mea. bravo, tae, bravo. se apropie de mine nesigur, iar eu îmi ridic capul spre el. se așează lângă mine, sprijinindu-se de perete. își scoate telefonul din buzunar, tastând ceva în notițe. își îndreaptă ecranul spre mine, făcându-mă să roșesc.
ai o voce frumoasă, scrie.
"m-mersi, ă, de ce nu spui nimic?" îl întreb, schimbând subiectul cu mine cântând. scrie din nou pe telefon, arătându-mi ecranul.
nu vorbesc.
