jimin
privesc în gol pe geam, trecându-mi degetele ușor peste încheietură și simțindu-mi pulsul ridicat. nu am mai plâns de mai bine de o săptămână, de când l-am întâlnit pe taehyung. dar în momentul în care l-am văzut stând cu fata aceea în locul nostru, simțeam nevoia mai mult a niciodată să mă descarc.
chiar și acum, deși mi-a explicat că nu e nimic între el și ea, simt că, totuși, este ceva. ea îl sorbea din priviri, iar el i-a zâmbit, același zâmbet pe care îl are când mă vede. îmi prind buza între dinți, încercând să mă abțin din a plânge.
mă uit la fel de pierdut pe geam, privind oamenii care trec pe stradă, pentru a uita de gândurile mele până vine taehyung. adică, a lăsat-o baltă ca să se vadă cu mine, dar...
scârțâitul scaunului tras mă scoate brusc din transă; taehyung s-a așezat în fața mea, buzele lui roz afișând un zâmbet larg, iar ochii lui strălucind. prezența lui a făcut ca, brusc, toate gândurile mele întunecate să se evaporeze, prin simplul fapt că era aici, cu mine.
îmi dau mânecile mai sus, punându-mi mâinile pe masă, în speranța că nu va observa nimic. zâmbetul lui s-a șters, privindu-mă în ochi.
"bună." a rânjit, făcându-mă să roșesc. mimez cu gura un 'bună', făcându-l să chicotească.
"deci, ce-ai mai făcut în ultimul timp?" mă întreabă. tastez pe telefon, arătându-i ecranul.
terapie zilnic, ca de obicei.
se încruntă când vede mesajul, dar era adorabil când o făcea. știe că merg la terapie, i-am spus odată când vorbeam, însă l-am mințit că merg din cauza părinților mei. nu o să-i spun de toate gândurile negre și impasurile prin care am trecut. mi-e rușine să-i mărturisesc.
"oh. ă, dar cum te mai simți? știu că probabil nu vrei să vorbești despre chestii de genul, adică, oricum nu vorbești, dar, ă, înțelegi ce vreau să zic. nu?" se bâlbâie, stânjenit. zâmbesc, văzând cât de emoționat este.
sunt bine.
asta e tot ce spun, adică scriu.
"știi că îmi poți spune orice, nu? v-vreau doar să mă asigur că ești okay..." oftează. îi zâmbesc ușor, dând din cap.
"dar tu ai, ă, vreun loc unde să stai?" murmură el, uitându-se în jos la mâinile lui. "pentru că, știi tu, dacă vreodată nu ai unde să dormi sau te simți singur... am o cameră de oaspeți." își ridică privirea spre mine, ochii lui fiind plini de speranță. zâmbesc larg, simțind cum inima îmi iese din piept de emoție.
de la 18 ani, m-am obișnuit să stau singur acasă, dar sunt prea multe amintiri sub acel acoperiș... nu știu dacă mai sunt în stare să stau acolo. am încercat să calc acolo cât de rar posibil. de aceea merg mereu la terapie, nu pentru că vreau, ci pentru că asta au vrut ei, ca să nu mă vadă pe acasă.
dar nu crezi că le-ar fi greu părinților tăi?
chiar mi-aș dori să locuiesc altundeva, doare atât de tare.
"ă, locuiesc singur." murmură, părând puțin îngrijorat de ce reacție aș putea avea. crede că o să-l refuz pentru că vom fi doar noi doi?
ești sigur de asta?
chiar îl plac pe taehyung. foarte mult. nu vreau să facă toate astea din milă, chiar sper că face asta pentru că mă place și el.
"da, normal! doar să nu te simți inconfortabil, adică, nu vreau să te simți obligat să faci asta sau ceva. vreau să te simți bine și să fii fericit și să-ți ofer tot ce-"
îmi întind mâna, atingând-o pe a sa, iar în clipa aceea am simțit cum explodez de emoție, obrajii mei devenind mai roz. se oprește din vorbit, uitându-se la mâinile noastre împreunate. își ridică privirea spre mine din nou, cu gura rămasă întredeschisă. ne uităm unul în ochii celuilalt, fețele noastre devenind vizibil mai roșii.
"ăsta e un da?" spune zâmbind.
zâmbesc larg, dând din cap fericit.
"doamne, ești atât de adorabil." expiră, făcându-mi obrajii să ia foc.
