jimin
din privire i se citește mila.
"oh, ăm, îmi pare rău să aud asta." spune, șocat.
e vina mea.
a devenit îngrijorat, și și-a pus mâna pe umărul meu.
"hei, hei, sunt sigur că nu e vina-" îmi smucesc mâinile și mi le lovesc de parchet, privindu-l furios. când îmi vede reacția, își dă mâna jos de pe umărul meu. clipesc frustrat, frecându-mi fața. brusc, realizez. ei încă sunt acasă, pe podea, într-o baltă de sânge. nu am sunat la poliție, nu am făcut nimic în privința asta. mă ridic fulgerător, făcându-l și pe taehyung să se ridice.
"nu, jimin, nu pleca, scuze." spune el repede. îmi relaxez fața, luându-l de mână și trăgându-l spre lift. scriu pe telefon, arătându-i ecranul.
poți suna la poliție în locul meu?
"ăh, de ce?" spune confuz. nu știe cum, când sau de ce au murit părinții mei.
părinții mei au murit, uite adresa, sună la poliție.
ochii lui se măresc șocați, iar gura i se întredeschide.
"a-adică, au murit chiar azi?"
dau din cap, confirmând. își scoate repede telefonul din buzunar, sunând la poliție. se bâlbâie în timp ce vorbește, pe tot parcursul apelului. e cel mai drăguț lucru pe care l-am văzut vreodată. ieșim din bibliotecă în pas alert, eu încă trăgându-l de mână pentru a veni după mine.
"ăh, unde mergem, jimin?" întreabă el. mă opresc pentru un moment, arătându-i telefonul.
la mine acasă.
--
poliția mi-a pus multe întrebări. sirena de poliție îmi țâuia în urechi. taehyung era la câțiva pași de mine, vorbind cu un polițist. degetele mele tastau cât de repede puteau, după fiecare întrebare primită. într-un final, mi-au zis să vin la secția de poliție cu ei.
dau din cap. polițistul se duce să vorbească cu un vecin. mă duc la taehyung, care tocmai terminase de vorbit cu un polițist.
vii cu mine la secție? nu vreau să fiu singur.
tastez, stânjenit. îi cer ajutorul unui străin, și e straniu că mă bazez pe el, dar dintr-un oarecare motiv, simt că-l știu de-o viață. simt că pot avea încredere în el. îmi zâmbește, dând din cap și luându-mi mâna într-a sa. avea o mână mare, în comparație cu a mea.
"sigur."
