taehyung
"bun." murmur. nu-mi place să vorbesc, deci e fain să am pe cineva care nu pune presiune pe mine să zic ceva. jimin își ridică sprâncenele la auzul cuvintelor mele, zâmbind. mă uit în playlistul meu și selectez o melodie, punând o cască în urechea mea și una în urechea lui jimin.
stăm acolo, într-un colț al bibliotecii, ascultând muzică mult timp. mă simt ciudat de confortabil în preajma lui jimin. niciodată nu m-am simțit așa cu cineva. chiar simt că pot sta cu el fără să am impresia că-l enervez, și nici el nu era o prezență inconfortabilă. era frumos, să am un prieten.
arunc o privire pe furiș la jimin, văzând că o lacrimă ieșea din ochii săi adorabili. nu observă că-i urmăresc mișcările, se uită în față pierdut, cu mintea-n altă parte. mă încrunt, întorcându-mă cu fața spre el. dar nu are nicio reacție, iar lacrimile îi curg șiroaie pe fața sa frumoasă. îi scot casca din urechea lui mică și adorabilă, și tot ce face e să-și dea capul pe spate, tremurând și plângând. îmi pot da seama că e distrus și că trece printr-o suferință imensă.
nu-l întreb ce s-a întâmplat. îl mângâi încet pe spate, încercând să-l liniștesc. dacă vrea să-mi spună ce-l apasă, îmi va spune, dacă nu, îl voi ajuta să-și revină. după câteva momente, începe să plângă și mai tare. își ridică privirea în sus, având fața roșie și ochii umflați. se uită cu colțul ochiului la mine, făcându-mă să zâmbesc.
"e okay, jimin, nu trebuie să-mi spui." îl liniștesc. își întoarce capul spre mine, și facem amândoi contact vizual. mă privește lung, apoi, într-un final, începe să scrie pe telefon.
dar vreau să-ți spun.
"poți să-mi spui dacă vrei, nu te simți obligat." murmur.
suntem prieteni, nu?
chicotesc, dar expresia lui facială rămâne la fel de îndurerată. "cred." îi răspund. îmi zâmbește încet, inspirând adânc și tastând pe telefon.
părinții mei sunt morți.
