Dincolo de Apus - Volumul I

Capitolul 2

"Unii oameni intră în viața noastră neinvitați, nedoriți, ca mai apoi să devină universul nostru."-Irina Binder

        Nici nu am apucat să reacționez sau să gândesc prea mult, pentru că m-am ridicat, mi-am tras pantalonii pe mine, pe care nu-mi amintesc când i-am dat jos, mi-am luat geaca și telefonul și am plecat. Ce-a fost privirea aceea? Numai asta aveam în minte. L-am auzit spunându-mi să stau, dar nu m-am uitat înapoi. Mi-a fost frică că o să mă împiedice să plec. Ce-a fost în mintea mea să rămân acolo? Oare s-a întâmplat ceva între noi? Aveam o mie de întrebări ce nu-mi dădeau pace. Nu-mi amintesc să fii băut atât de mult, încât să nu-mi mai amintesc cum am ajuns în pat și ce s-a întâmplat după. 

         Am intrat în bloc și apoi tiptil în camera mea. M-am așezat în pat și am început să plâng. Nu mai înțelegeam nimic. Era totul așa frumos, prea frumos ca să se termine la fel. Telefonul îmi vibra și a început să sune. Este el! Nu vreau să îi răspund, chiar dacă răspunsurile la întrebările, ce îmi invadează mintea, sunt la el.  A tot insistat și i-am trimis mesaj să mă lase în pace. I-am spus că mi-aș fi dorit să nu-l fi cunoscut vreodată, dar am mințit. Chiar și după acel gest, aparent banal, încă îmi era gândul la el. Nu știu ce mi-a făcut, dar cumva mi-a dat lumea pe care eu o știam, total peste cap.

          Au trecut ceva zile de când nu am mai auzit nimic despre el. Începusem să mă simt vinovată că am fugit ca un copil neajutorat, în loc să-l las să-mi dea o explicație. Poate omul avusese un coșmar, iar eu nu am făcut altceva decât să îi pun o etichetă, fără să-l ascult, dar privirea lui m-a speriat rău. Nu am știut cum să reacționez. Mi-era frică de omul de care începusem să mă îndragostesc. Îi simțeam lipsa. Mi-era dor de conversațiile lungi și uneori amuzante. Mă simțeam singură și uneori, în serile senine, ieșeam pe balcon și priveam cerul. Mă liniștea faptul că priveam același cer, aceleași stele, dar eu nu mai puteam vedea Soarele. Mi-era dor de soarele meu. Încep să zâmbesc. Ce frumos sună acest meu.

            Într-una din zile mi-am luat inima în dinți și dincolo de tot amalgamul acesta de gânduri, m-am dus să-l vizitez. Mă simțeam jalnic pentru comportamentul meu imatur. Problema este că știam blocul și etajul, dar nu mai țineam minte numărul apartamentului. La parterul blocului era o doamnă, așa că hai să îmi încerc norocul.

           — Bună ziua! Îndrăznesc să vă deranjez cu o întrebare. Locuiți în acest bloc?

           — Sunt administratora blocului. Cu ce vă pot ajuta?

           — Am un prieten care locuiește în acest bloc, dar nu știu apartamentul și voiam să îi fac o surpriză. Știu doar că locuiește la etajul trei.

           — Cum se numește băiatul? mă întreabă bătrânica, mijând pe sub mustăți.

           — Elian, răspund eu printr-un oftat.

           — Sunteți sigură domnișoară? Nu cunosc pe nimeni cu acest nume în acest bloc.

            Whaaat? Cum adică nu știe pe nimeni cu acest nume?! Cred că mă albisem la față, pentru că am simțit-o cum mă prinde de mijloc și mă roagă să iau loc pe băncuța din fața blocului. A dispărut pentru câteva minute și s-a întors cu un pahar de apă. L-am băut dintr-o înghițitură, dar nu mă simțeam mai bine deloc. Simțeam că s-a prăbușit întregul bloc peste mine. Am decis să mai stau la aer. Cum să nu fie nimeni cu acest nume. Poate are alt prenume și Elian e numele lui de „scenă". Minunat, Denisa! Mai frumos de atât nu cred că se poate.

           În mintea mea, deja se instalase haosul. Din acea noapte, după discuția de pe balcon, nu-mi mai amintesc nimic și acum primesc lovitura finală. Oare el chiar nu locuiește aici?! Oare are alt nume?! Îmi simțeam respirația din ce în ce mai greoaie. Am decis să mă întorc acasă. M-am ridicat în picioare și am început să plâng. Totul se învârtea în jurul meu. M-am simțit dintr-odată moale și cred că am leșinat. Îmi amintesc doar că niște brațe m-au prins. Cred că era bătrânica, îi tot auzeam vocea agitată și apoi am devenit prada întunericului.