Dincolo de Apus - Volumul I

Capitolul 12

"Te iubesc și te voi iubi toată viața, iar dacă și după moarte oamenii iubesc, atunci te voi iubi pentru totdeauna."– Dante Alighieri

                Recuperarea a fost una tare grea. După atâta timp petrecut în pat, nu mă mai simțeam în stare să fac mai mult de cinci pași. Oboseam imediat, începeau să mă doară articulațiile, mă simțeam ca și cum aveam pe puțin optzeci de ani. I-am avut pe toți aproape, Elian, părinții lui, prietenele mele, colegii mei  și rudele mele , care mă susțineau de la distanță. Nu le-am spus întreaga poveste, pentru că nu am vrut să îi sperii. Le aveau și ei pe ale lor.

                După câteva săptămâni de recuperare, Elian m-a dus la cursuri de înot. Știa că nu prea mă descurc și că vreau să învăț, iar doctorul i-a spus că o să-mi prindă bine. S-a chinuit puțin instructorul cu mine, pentru că, cum simțeam că mă duc la fund, cum dădeam din mâini și din picioare și mă lipeam de el, lovindu-l în toată panica mea. După lungi încercări reușisem să fac pluta, să înot și pe față și cu spatele, iar o săptămână mai târziu, deja puteam face sărituri și scufundări. Eram mândră de mine că am reușit să-mi înving în sfârșit frica de apă.

               — Săptămâna viitoare, vreau să-ți iei concediu! Îmi spune Elian într-o dimineață.

               — Mergem undeva? Îl întreb curioasă.

               — Păi crezi că ai învățat să înoți degeaba? Mergem să înoți cu peștii!

               — Cu peștii? Ura! Îi spun în timp ce sar de gâtul lui. Îmi vei spune și destinația?

               — Bodrum!

               — Turcia! Superb. Este un loc boem în care chiar îmi doream să mergem.

               — Uneori visele devin realitate, draga mea!

                  Vestea cea mai bună a venit când mi-a spus că părinții lui ne vor însoți. Erau încă triști de toată situația cu Andreas, dar el era internat și urma să se facă bine. Cel puțin asta speram. A cauzat destule probleme. Chiar îmi doream să fie totul bine. Am fost înconjurați de prea multă suferință și îmi doream din suflet să iasă soarele și pe strada noastră. Tatăl lui Elian nu mai folosea căruciorul cu rotile. În timpul recuperării mele, ni s-a alăturat și acum se folosea uneori de cârje. Putea să se deplaseze mai bine decât o făcea înainte. M-am bucurat enorm să mergem ca o familie în vacanță, pentru că eu așa îi simțeam.

                 Am hotărât să facem această vacanță cu mașina. Era mai lejer în sensul că la zbor, aveam una sau două escale și pierdeam mult timp pe drum. Așa cu mașina ne puteam deplasa oriunde și oricând. Mama lui Elian avea și ea permis de conducere și între timp reușisem și eu să-mi iau permisul. Deci puteam conduce prin rotație.

                Zis și făcut ne-am făcut bagajele și am plecat la drum. Avea să fie un drum lung și obositor. În mașină ne-am delectat cu muzică veche și am fredonat destul de multe melodii, ne-am jucat tot felul de joculețe și uite așa am reușit să doborâm plictiseala. A fost chiar un drum extrem de lung, dar micile opriri ne-au ajutat foarte mult.

                 Eram aproape de destinație și se putea zări pe coasta Mării Egee, așa numita bijuterie a litoralului turcesc. Îți fură privirile la propriu. Wow! Era superbă priveliștea și abia așteptam să ajung. La cazare am stat destul de puțin, am mers în camere ne-am lăsat bagajele și am ieșit la plimbare. Era acel loc unde nu puteai să stai în casă. Te atrăgea întreaga frumusețe a orașului. Totul părea ca fiind rupt din Rai, iar oamenii extraordinar de primitori.