Dincolo de Apus - Volumul I

Capitolul 7

"Te iubesc, iar acesta este începutul a tot." 

-F. Scott Fitzgerald

***

Elian

                 Mă simțeam rău că nu pot fi deschis și sincer cu ea. O iubeam așa cum nu cred că am iubit vreodată pe cineva, nici măcar pe mine. Totul s-a întâmplat destul de repede între noi, dar am simțit o chimie de la început. Cine ar fi crezut că eu mă voi îndrăgosti de ea?! Înaltă și slăbuță, cu piela albă ca laptele și cu părul în trei culori. Carantina își pusese amprenta asupra ei. Avea rădăcinile castanii, pe lungime era un blond cenușiu cu reflexii roze , iar printre rădăcini erau vizibile câteva fire albe răzlețe. Ceea ce m-a atras cel mai mult la ea , era felul ei de a fi. Avea un caracter puternic, dar totodată era fragilă și sensibilă. Îmi plăcea când râdea, dar cel mai mult mă amuza chipul ei când făcea pe supărata. Este ca un labirint pe care vrei să-l rezolvi, dar ți-e teamă că te-ai putea pierde. Eu m-am pierdut ușor, ușor și am ajuns prins între iubirea ce i-o purtam și secretul pe care îl trăgeam după mine de ceva timp.

                Cum aș putea să-i spun că am fost un egoist care s-a gândit doar la el, ci nu și la consecințe?! Cum aș putea să-i spun că mi-am rănit familia și că am fugit de responsabilități?! Nu m-am putut ierta niciodată și cum aș putea să am pretenția ca altcineva să o facă?!

                Datorită ei am învățat cum e să trăiești din nou și nu eram pregătit să o pierd. Am încercat să amân cât mai mult momentul. Și parcă, cu cât încercam mai mult, cu atât se apropia mai mult de secret. Nu știa foarte multe detalii despre mine și totuși s-a apropiat. Cu pași mici, dar a făcut-o. Nu credeam că în acea seară îmi va da numărul ei sau că va accepta să vină la mine în prima seară în care am invitat-o. Se citea teama pe chipul ei, deși încerca să o ascundă. În acel moment am simțit nevoia să o protejez. 

                  Cu timpul, mă simțeam din ce în ce mai atras de ea. Mă îndrăgosteam de ea, ca întreg. Și pe măsură ce petreceam mai mult timp împreună, am ajuns să o iubesc. Mă bucur că i-am spus, deși cred că i-am făcut rău. Mi-e frică să mă confesez. Îmi vine să fug, dar nu vreau să o las în urmă. Poate dacă aș fi cunoscut-o înainte de evenimentele nefericite, lucrurile aveau să stea altfel. Totul a devenit din ce în ce mai greu.

***

                  Următoarele două săptămâni au fost frumoase, relaxante. Nu am mai adus în discuție subiectul care-l deranja atât de mult. Tot așteptam să prindă curajul să aibă el intenția de a-mi spune. Lucrurile s-au mai ameliorat cu pandemia și ușor , ușor am ieșit din carantină. Îmi făcuse copie după cheia de la intrarea, ca să nu mai stau să sun la interfon, mai ales că se strica mai tot timpul.

                 Era vineri seara, ajunsesem acasă de la job mai târzior decât obișnuiam. Am pierdut puțin timpul cu colegele mele prin mall. Mi-am făcut un duș și am mâncat puțin. Era nouă deja și voiam să merg la Elian. Așa că am decis să-l sun înainte, cum obișnuiam să fac. Nu a răspuns. L-am mai lăsat puțin și am încercat din nou. Fără succes și de data asta. Nu prea reușisem să vorbim prea mult azi și începusem să-mi fac griji. Nu dormea pentru că pe whatsapp era activ. Am insistat de încă patru ori și tot nimic. Deja se instalase panica. M-am îmbrăcat și am plecat spre el.

                Pe măsură ce urcam scările, aveam emoții. Fluturii din stomacul meu deveneau din ce în ce mai agitați. Când am ajuns în dreptul apartamentului, observ că ușa este întredeschisă. Nu îi stătea în fire să lase ușa descuiată, decât atunci când știa că vin eu. Începusem să mă sperii , dar să-mi fie și frică. Am înghețat în fața ușii și preț de câteva secunde nu am știut ce să fac.

                 M-am înarmat cu curajul necesar și am intrat în cameră. Era o dezordine de nedescris. Exact ca în momentul acela în care ai un atac de furie și arunci cu tot ce prinzi în jurul tău. Mi-am făcut drum printre hainele aruncate. Pe jos erau numai cioburi. Oare ce s-a întâmplat aici?! Am înaintat și l-am văzut. Era în sufragerie, stătea în șezut, rezemat de canapea. Avea în mână un pahar de whiskey, iar sticla de lângă el era aproape goală. M-a observat cum îl priveam, dar nu a ridicat privirea din pământ. M-am apropiat cu pași mărunți , dar nesiguri. Cu o voce tremurândă mi-a spus să rămân acolo unde sunt. A plâns! Puteam simți asta în vocea lui . Și nu doar asta, ci multă durere.

              Am rămas în tăcere preț de câteva minute. L-am văzut cum încearcă să se ridice. Am vrut să merg să-l ajut, dar mi-a făcut semn să mă opresc. Nu înțelegeam de ce după tot ce am trăit împreună, mă ținea la distanță. M-am dăruit lui nu doar cu trupul, ci și cu sufletul. Cine m-o fi pus să mă gândesc la asta fix în momentul acela. Știi că se spune că ce gândești, asta atragi?! Ei bine...

                 — Și tu urmărești același lucru. Toți vreți să mă doborâți ca să-mi luați tot, totul pentru care am muncit atât de greu!

              Nu înțegeam de ce îmi spune mie asta. Nu înțelegeam nimic. Iar înotam printr-o mare de confuzie și fără colac de salvare. De data asta mă înecam.

                 — Pleacă! Pleacă și nu te mai întoarce! Îmi spune el pe un ton ridicat.

                   În acel moment mi s-au înmuiat picioarele. Mă simțeam ca într-un film de groază, doar că era chiar viața mea. Cumva eu am ales-o. Am simțit cum lacrimile au dat năvală afară. M-am speriat și am fugit, la propriu. Nu m-am oprit până nu am ajuns în cameră, unde m-am încuiat. Cred că mi-am speriat puțin colegele, dar nu voiam să vorbesc cu nimeni. Nu înțelegeam de ce după fiecare moment frumos petrecut împreună, avea să urmeze unul care instala în mine doar frică. Frică și furie. În acel moment nu am mai dorit nicio explicație, iar în toată furtuna de sentimente, i-am blocat numărul.