Dincolo de Apus - Volumul I

Capitolul 11

"Dragostea învinge frica." – Apostolul Ioan

                    Era miercuri și reușisem să plec mai devreme de la birou. Aveam câteva cumpărături de făcut, iar magazinul se găsea doar în centrul orașului. Am ajuns, mi-am luat ce trebuia și pentru că nu erau multe am decis să merg pe jos, spre casă. Aveam cinci stații de metrou de mers și dacă nu rezistam prea mult la pas, puteam oricând să mă urc în metrou.

                    Era frumos afară. Soarele strălucea, iar vântul adia ușor, oferind o temperatură numai bună de mers pe jos.

                    Stăteam la semafor, când o mașină oprește lângă mine. Era Andreas, fratele lui Elian.

                    — Hei, Lena! Ce faci pe aici singurică?

                   — Bună, Andreas! Mă duc spre casă, îi răspund politicos.

                   — Pe jos? Hai urcă, că te duc eu!

                   — Da, pe jos. Este foarte plăcut afară. Deci, va trebui să te refuz.

                     Nu aveam de gând să merg cu el. După discuția de la cetate, nu am mai vorbit prea multe. Nu știu ce s-a întâmplat între el și Anya după ce am plecat noi, dar am auzit că s-au despărțit. Nu era nici acum în relații bune cu Elian și am decis să nu fac nici eu asta. Se făcuse verde și m-am îndreptat spre trecerea de pietoni. L-am auzit că a coborât din mașină, dar nu am vrut să mă întorc. Voiam doar să traversez repede și să scap de el, dar brusc m-a prins de mână.

                  — Tu vii cu mine!

                   Nu arăta deloc bine și deja m-am speriat. Am început să țip să-mi dea drumul, dar oamenii își vedeau de treaba lor. Nimeni nu avea de gând să intervină. Am început să plâng.

                  — Urcă! Te duc acasă!

                   M-am conformat mai mult obligată și îmi era frică. Mi-am pus centura și priveam pe geam în timp ce ne mișcam din loc. După câteva minute mi-am dat seama că ne îndepărtasem mult de așa zisa "acasă".

                  — Unde mă duci? Ăsta nu e drumul către casă.

                  — Nu am zis că te duc la tine acasă!

                      Privirea lui mă speria. Începuse să transpire și avea ochii roșii. Panica a început când i-am văzut seringa ce atârna de brațul lui stâng. Nu o observasem până atunci nefiind pe partea mea. Se drogase cel mai sigur și mi s-a pus brusc un gol în stomac. Am încercat să deschid ușa și să sar. Preferam două coaste rupte, decât să mai stau lângă nebunul ăsta.

                    — Așa prost mă crezi?! Mă întreabă și începe să râdă isteric.

                     Îmi scot ușor telefonul încercând să-l sun pe Elian, dar nu am reușit decât să-i trimit un mesaj gol, îmi tremurau mâinile, iar telefonul mi s-a închis brusc, deși știam că am baterie suficientă. Minunat!

                      — Andreas?! De ce faci asta?

                      — Nu credeam că mai întrebi. Pentru că de ce Elian să aibă tot și eu nu?!

                      — Dar tu o ai pe Anya... nu m-a lăsat să termin.

                      — Nu o mai am! S-a despărțit de mine după ce i-am dat o palmă. De ce a trebuit să plece?! Era doar sânge?! Se vindeca, nu murea. Trebuia să o omor! Voi sunteți de vină! De ce a trebuit să ne intersectăm la cetate?! De ceeee?!