Povestea Mea: Fata dependentă de aer. Vol 1

3. Școala

A urmat în toamna să plecăm ambele în clasa 1 la școala din sat unde mama lucra ca profesoară de clasele primare, am cunoscut 10 copii noi ce aveau să îmi fie colegi timp de 9 ani. Însă nici acolo nu am avut prieteni , stăteam în banca mea liniștită în timpul orelor cît și a recreațiilor, nu mă jucam,nu alergam, nu făceam prostioare poate de asta și nu am avut fracturi de oase, lovituri niciodată. În timpul recreațiilor la cantina școlii ne hrăneau, înca și acum țin minte gustul pîinei cu unt și terciului de griș, piureul cu pește pe care eu nu îl mîncam fiind alergică la el.

Un coleg băiat din clasă care mereu era nazbîtios mi-a găsit o poreclă și m-ă numea ' заяц ' (in rusă) din cauza că am doi dinți din față mai mari ce mă fac să arăt ca un iepuraș, mă supăram mereu cînd mă ațâța cu această poreclă. De învățat învățam normal nici bine nici rău, chiar dacă la început mi-a fost greu să învăț să citesc și să scriu. Primeam notele mai bune cînd dădeam o evaluare decît în modul oral deoarece nu ridicam niciodată mîna ca să răspund tema sau să mă duc la tablă, mă temeam să spun raspunsul de frica că nu va fi corect, chiar daca uneori ghiceam sau știam răspunsul tot nu îl spuneam, așa este și în prezent.

Fiindcă la orice raspuns incorect eram trasă de ureche, batută cu rigla peste degete, învățam poeziile în colțul camerei, la fel și tabla înmulțirii, daca nu o știiai primeai una la poponeață și te trimete în colț să înveți mai departe. Plîngeam mult, îmi era frică de a face ceva incorect sau să nu fac ce au spus părinții, parcă eram un robot ce aștepta comenzi, de asta și acum nuștiu ce să fac cu viața mea, mă tem de totul și parcă aștept să mă împingă cineva de la spate.

Pe timpul ăla am stat mult în spital pentru recuperare și tratament fiindcă boala sa agravat și mă simțeam rău, am primit sumedenii de injecții .Mama a stat în spital cu mine în Chișinău ca să îmi revin, în timp ce ceilalți copii învățau la școală eu învățam să număr și citesc în salonul din spitalul pentru copii.

Eram un copil bolnav, slab ce mi se vedeau toate oasele, am încercat diferite remedii de tratament injecții dureroase, remedii naturale din plante, diferite chestii uleioase scîrboase ce le înghițeam cu sila, inhalații, frecții, eram însetata dupa aer dar și de iubirea și căldura parinților.

Nu pot descrie momentele în care plămînii refuză să primească aerul și simți că te sufoci, ți se prăbușește lumea, se tulbură gîndurile și nu vrei altceva decît aer, urăsc senzația de dependența fizică și psihică a medicamentelor și inhalatorului ce nu îmi lipsește din preajma mea. Numai gîndul ca e pe sfărșite sau sa terminat medicația începe panica și se pornește tot calvarul, chiar și stresul sau emoțiile puternice, rîsul mai puternic mă face să nu am aer, așa este și în prezent.

Nu am primit iubire de cînd eram copil, nu am vazut dragostea pură și necondiționată a parinților, nu am primit mîngîiere și sărutări dulci pe frunte înainte de culcare, nu am petrecut timpul împreună jucîndune și zîmbind sonor în momente de fericire, nu neam spus 'te iubesc 'ca o 'bună dimineața' în fiecare zi, nu am primit îmbrațișări calde de bun venit sau la revedere,nu am văzut ochii strălucitori de mîndrie sau recunoștință că sunt prezentă în viața lor.

Am fost mereu un copil lipsit de toate astea, tînjeam după iubirea și atenția lor ,de stat la taclale ca între cei mai buni prieteni, ca să mă asculte să le spun ce am pe suflet și să îmi dea un sfat bun.