Elf printre oameni

Capitolul 4

      Deja îl înțepa stomacul, dar nu reușea să găsească un pom fructifer. S-ar fi mulțumit și cu o mână de flori de salcâm dacă ar fi reușit să convingă un astfel de copac să-l ajute, dar parcă toți erau cumva adormiți și amorțiți în aceași timp.

      „Undeva trebuie să fie mâncare. Oricât de iscusiți ar fi vrăjitorii aceștia nu cred că se hrănesc asimilând energia din jurul lor. Cu toate că... n-ar fi... tocmai exclus..." se gândi el, ușor temător.

      Se forță să alunge astfel de gânduri și să se concentreze pe ceea ce era important. Nu merse mult timp până ce începu să simtă miros de fructe. Parfumul dulceag de mere îi aduse un zâmbet larg pe față. Grăbi pasul spre sursa aromei.

      Câteva sute de pași mai încolo dădu colțul, ajungând la mică distanță de un grup de tarabe înșirate în rânduri nu foarte lungi, pe care erau așezate grămezi de fructe și legume. Aesylas făcu pași până ce ajunse în fața primei tarabe pe care erau grămezi de mere. Nu păreau în stare foarte bună, dar la o scurtă privire spre în jur realiză că nu prea avea alternative preferabile și cum nu mai mâncase de când ajunsese pe meleaguri străine nu mai era de mult în poziția de a face mofturi. De cealaltă parte a tarabei zări o femeie din acea specie ciudată care popula zona aceea. Era mai îndesată decât piticii pe care îi văzuse în cărți și chiar și așa nu părea să aibă o constituție tocmai musculoasă, brațele, în ciuda grosimii impresionabile, nu dezvăluiau niciun mușchi lucrat.

      - Mă scuzați, începu Aesylas, adresându-i-se femeii cântărindu-și fiecare cuvânt. Cât doriți pentru trei mere?

      - Mai puțin de jumătate de kilogram nu dau, răspunse ea pe un ton categoric, aruncându-i o privire încruntată.

      - Nu...

      - Nu pot, nu vezi? se răsti femeia, fără să îi lase ocazia să spună că nu știe ce e un kilogram. Am greutăți de un kilogram și de jumătate, continuă ea, apucând pe rând niște obiecte mici, cenușii, de mărimi diferite.

      Femeia puse cea mai mică dintre greutăți pe un obiect din fier, cu un taler pe o parte și un fel de găleată mai scundă în cealaltă parte. Talerul atârnă într-o parte ca o balanță.

      - Îți pun jumate de kilogram, continuă femeia. Florina sau Auriu din ăsta?

      - Uh... din alea...? spuse Aesylas, nesigur, arătând cu degetul spre grămada de mere galbene care i se păreau că miros mai puternic.

      Negustoreasa începu să pună mere în găleată până ce aproape echilibră balanța, apoi le răsturnă într-un fel de săculeț semitransparent.

      - Unu jumate, spuse femeia.

      Aesylas scose din săculeț o fâșie de scoarță de copac de 2 ani, cu semnătura reginei scrijelită într-un colț și i-o întinse. Femeia o apucă, dar expresia feței i se schimbă instant și ridică din nou tonul la el.

      - Îți bați joc de mine?! Dă-mi banii băiete!

      - Dar... e un anscor de doi ani întregi. E elfic. Și e valid, are semnătura reginei.

      - Drogat mincinos. Știi să cumperi droguri și să-ți tai urechile, dar cand să-ți iei mâncare faci pe nebunul. Hai, scoate banii.

      - Doar din aceștia am, știți unde aș putea să-i schimb? Sunt valizi, întrebați un negustor care a călătorit prin pădurile noastre.

      - Termină cu aberațiile și dă-mi banii, gunoi ce ești, repetă negustoreasa, punând jos bancnota elfică.

      - Dacă nu acceptați plata, vă rog să-mi înapoiați anscorul, spuse Aesylas pe o voce categorică ce nu accepta refuz.

      Femeia pufni disprețuitor și aruncă scoarța peste tarabă. Elful se aplecă să-și recupereze bunul, inspirând adânc de două ori să-și calmeze bătăile inimii, iar când se ridică din nou, încercând să-și păstreze tonul uniform și calm, vorbi spre femeie suficient de tare încât să fie auzit și la tarabele învecinate, unde mai erau cumpărători:

      - La un negustor insolent și necioplit cu siguranță nu o să mă întorc.

      Apoi se întoarse. Deja îndepărtându-se, ridică mâna dreaptă și o flutură în cercuri de câteva ori. O frunză din mânecă i se desprindse și pluti pe taraba femeii, lăsând scrijelituri adânci, o linie verticală cu un cerc într-un capăt, reprezentând simbolul unui copac și o linie oblică tăindu-i trunchiul. Negustoreasa nu avea să mai facă negoț cu vreun elf prea curând, deoarece simbolul avea să le le arate că nu se purtase cuviincios cu unul de-al lor. Era prima dată când făcea așa ceva și spera să nu repete experiența, în pădurea lui nu întâlnise niciodată un negustor care să merite marcat și nici vreunul care să fi fost marcat. Semnul de pe tarabă se copia magic dacă negustorul își schimba taraba și dispărea prin magie doar când acesta ar fi fost demn de iertare. Nici Aesylas nu era sigur ce însemna asta, dar era suficient de sigur că negustoreasa nu avea să mai scape de semn, iar el avea să-și găsească mâncare în altă parte.