Elf printre oameni

Capitolul 2

      Aesylas continuă să meargă în spatele lor, la o distanță destul de mare încât să nu pară că merge cu ei, dar destul de mică pentru a nu-i pierde ușor din vedere dacă ar fi cotit undeva. După câteva minute de mers drept, grupul o luă pe o alee lăturalnică, intrând printre clădiri înalte, cotind la stânga, apoi la dreapta și din nou la stânga, până ce ajunseră în apropierea unei zone care păstra o urmă vagă de natură. Aceasta era îngrădită de o plasă groasă de metal, înaltă. Copiii intrară pe o poartă puțin lăsată, care nici nu părea să se mai țină bine în balamale, și se așezară toți pe o bancă și în jurul ei, pe pământul uscat acoperit cu praf și un strat subțire de nisip și pietriș. Ghiozdanele colorate le aruncară pe lângă ei și începură să vorbească.

      Aesylas inspiră adânc, căutând în aer mirosul copacilor de pe marginea zonei îngrădite. Se simțea foarte vag în aroma aceea amăruie a aerului, dar e mai bine decât nimic. Păși pe poartă mult mai încrezător decât fusese de când se teleportase în acel ținut neobișnuit de lipsit de viață. Pentru un minut uitase în ce fel ajunsese acolo, închise ochii, inspiră adânc, încercând din răsputeri să ignore orice nuanță înecăcoasă a aerului și să simtă doar natura, lemnul și frunzele copacilor și pământul uscat și bătătorit. Merse cu ochii închiși spre primul copac de care se simți chemat, întinse mâna spre el și își lipi palma de scoarța sa aspră. Un sentiment brusc de tristețe îl cuprinse când simți copacul care nu aparținea unei păduri. Se simțea singur și nepotrivit locului, dar nu mai știa dacă sentimentele veneau de la el sau de la copac, legătura cu acesta abia o simțea, nu ii vorbea, parcă se izolase de tot ce-l înconjura. Îi cuprinse trunchiul cu brațele și rămase așa pentru câteva momente, nevăzând băiatul care îl arăta cu degetul, făcându-le semn celorlalți.

      - Aurolacul! strigă unul dintre cei de pe bancă.

      Ropotul de râsete care urmă, îi distruse complet concentrarea. Se încruntă și sări în copac, cățărându-se atât de sus pe cât îi permitea rezistența crengilor.

      Râsetele copiilor nu încetară, ba chiar se apropiau pe măsură ce băieții ajungeau mai aproape de copac, încurajându-se unul pe altul. Ca niște sălbatici se prinseră toți de trunchi și începură să-l scuture.

      - O să vă spun o singură dată, începu Aesylas pe un ton rece, vorbind încet și clar. Lăsați. Copacul. Acum. Nu îmi pasă ce secrete antice de control al magiei cunoașteți, dacă faceți rău copacului o să fiți parte din rădăcinile lui.

      Băieții nu se opreau. Râdeau și vorbeau simultan, dar nu se înțelegea ce spuneau. Frunzele mai uscate începeau să se desprindă de pe copac.

      Aesylas simțea furia arzându-l pe interior. Încordă brațele și frunzele care îi alcătuiau mânecile plutiră drepte în aer, prinzând o aură sclipitoare și un aspect rigid. La o mișcare a brațului, acestea se îndreptară în jos, lovind cu putere băieții, lăsându-le zgârieturi și făcându-i să se dea înapoi.

      - Aruncă cu frunze în noi, râse unul dintre băieți.

      - Bă, are nisip în buzunare aurolacul, completă altul, cu mâna peste zgârietura sângerâdă de pe obraz.

      Câțiva dintre ei, prinseră în pumni pietriș și îl aruncară în sus în copac. Un val mai mare de frunze se întreptă spre ei, făcându-i să fugă, luându-și în grabă ghiozdanele de pe jos înainte de a o zbughi pe poartă.

      - Aurolacul aruncă în noi cu un cataroi! strigă unul dintre băieți.

      - Ai tu cap de cataroi! râse altul.