13th Street

12. Tamara e aur pur

     12. Tamara e aur pur

     — Hai să curățăm rănile astea, se îndepărtează de mine, și-n ciuda glasului lui său fără inflexiuni, îi prind privirea pierdută.

     Scoate din dulăpiorul de lângă chiuvetă cele necesare pentru a dezinfecta o rană și când își ridică ochii spre mine pare mai stabil. Îmi închid ochii și trec doar câteva secunde până să-i simt mâinile din nou pe spatele meu. Devin conștientă de faptul că sunt doar într-un sutien simplu din bumbac în fața lui, dar el nu a părut să-l observe. Degete lui se mișcă ușor deasupra zgârieturii, știind ce trebuie să facă. Este plăcut și liniștitor când cineva are grijă de tine. Este și mai plăcut când acel cineva este o persoană pe care ai crezut că ai pierdut-o. Trece la coate și-mi deschid ochii dintr-odată din cauza usturimii pe care o simt când îmi aplică un strat de cremă.

     — Oh, la dracu, zic printre dinți.

     Râde ușor.

     — Când erai mică nu scoteai nici măcar un sunet când aveam grijă de rănile tale.

     — Păi nu voiam să fiu o plângăcioasă. Voiam să îți arăt că sunt la fel de puternică ca tine, spun râzând.

     O jumătate de zâmbet îi apare în colțul gurii, apoi se întoarce și apucă un tricou din hainele pe care le-a adus.

     — Ești mai puternică decât mine, îl aud zicând, dar nu sunt sigură dacă am auzit bine. Întotdeauna ai fost, adaugă vorbind mult mai încet acum.

     — Niciodată nu am fost și nici nu voi fi mai puternică decât tine.

     Pentru câteva secunde rămânem nemișcați amândoi, apoi se întoarce și-mi aruncă tricoul, evitându-mi ochii.

     — Îmbracă-l și apoi dă-ți pantalonii jos. Nu-ți face griji. Este suficient de lung încât să-ți acopere fundul.

     Se proptește de perete, iar brațele și ridică la piept și mă privește nerușinat. Abia acum observ că și-a schimbat blugii în favoarea unei perechi de pantaloni de bumbac. Înainte să îmbrac tricoul pe care mi l-a pasat, ochii îmi fug încă o dată peste tatuajele lui, și mi-aș fi dorit să fi fost acolo când și le-a făcut. Îmbrac tricoul și când îmi duc mâinile spre nasturele blugilor un rânjet obraznic îi apare pe buze. Și le mușcă și-l urăsc.

     — Ești un nerușinat, spun înroșind când scap de pantalonii uzi și incomozi.

     — Iar tu ești o mică ticăloasă, murmură când se dezlipește de perete, făcându-mă să râd și să uit de faptul că glezna mea țipă la mine din cauza durerii. Acum, fii ascultătoare și așază-te pe marginea căzii! Genunchii ăia au nevoie acută de-o dezinfectare.

     Îl ascult și merg spre locul cu pricina, asezându-mă și bucurându-mă că stau jos. Picioarele mele sunt epuizate. Febra musculară și-a făcut apariția, de parcă nu-mi erau de-ajuns rănile. Riv ia o pereche de ciorapi albi curați dintre hainele pe care le-a adus și se lasă pe vine în fața mea. Îmi scoate ciorapii și cuprinde talpa piciorului drept, analizând glezna umflată puțin.

     — Nu cred că e luxată, spune încrezător, apoi îmi înlocuiește ciorapii cu cei uscați și moi aduși de el.

     Nu îmi mai pasă acum de gleznă.
Îmi vine să-i sar în brațe. Mereu a știut cum să aibă grijă de mine.

     — Mulțumesc, spun înecându-mă din cauza emoției.

     Nu-mi răspunde. Trece la genunchi și-l privesc făcând toți pași necesari, plin de răbdare. La final, ambii genunchi sunt înfășurați în pansament steril și pe când mă aștept să se ridice, nu o face. Mă săgetează cu o privire amețitoare.