Traind prin amintiri

La un cappucino

Si iata ca mi-am facut timp si sa scriu acest capitol 3. Stiu ca nu am mai scris de 2 luni, si imi pare nespus de rau pt asta, dar eu totusi am urmarit alte povesti 'din umbra' :) Viata de liceu m-a lovit din plin, cu totul, si mi-a dat oarecum peste cap toata firea mea de dinainte. Mereu am vrut sa imi fac timp sa, insa aparea alt test, alta ascultare si tot asa. Insa povestiile ocupa loc special in activitatiile mele preferate, asa ca trebuie sa le acord si un timp :) Stiu ca poate nu este ceva deosebit, insa am motive intelemeiate :)) Sper doar ca nu mi-am pierdut 'dexteritatea' :D

Ce mai tot tura-vura, va las sa cititi, si, ca intotdeauna, astept parerile, si daca va place, voturile voastre! ;-)

____________________________________________________________

Uneori ne pierdem usor cu firea, alteori ne abtinem sa nu rabufnim, cert este ca fiecare persoana are momentele de ratacire, momente care insa pot fi fatale, daca nu pentru viata, sanatatea, mintea sau sufletul nostru, macar pentru reputatie sau imaginea de "popular". Dar toata lumea are așa o reputatie de păstrat...?

Am mers la baie, si m-am spalat cu apa rece-rece pe fata, pentru a alunga toate gandurile aiurite si tot ce imi mai umbla prin minte atunci.

"Fraiero! Este o clasa, nu patul de acasa, si nici canapeaua din sufragerie! Nu iti poti permite sa dormi, sau sa visezi cu ochii inchisi, nici cu ei deschisi, cel putin nu cu atatea privire atintite pe mine, inclusiv ale profesoriilor!..."

Mi-am mai dat doua palme usoare, cica sa ma "trezesc" mai bine, apoi m-am intors in clasa. Normal ca in momentul in care am deschis usa si am intrat, toti s-au oprit din ceea ce faceau si au cascat ochii la mine. Dar am trecut peste asta, si m-am dus in banca mea cu pasi leganati.

- Te simti mai bine? ma intreaba profesoara vizibil curioasa, dar si usor nelinistita de ceea ce s-a intamplat.

Nu mai aveam antecedente de genul, si cred ca este normal sa se ingrijoreze, cat de cat.

- Da, multumesc!

Nici nu am apucat bine sa imi deschid cartea si caietul, ca un pix a trecut razant prin fata nasului meu, izbindu-se de perete. Fara sa ma gandesc prea mult m-am prins ca era un biletel, pentru ca asa ne trimiteam noi fara sa fim prinsi de profesorii mai atenti la orele lor; impaturim cate o hartiuta mica, de cateva randuri, in cat mai multe parti, si apoi o punem pe lungime sub agatatoarea de la capacul pixului, ascunzand astfel cat de cat bucatica de hartie ce continea fel de fel de secrete. Era de la... Danielle Hatfields, zisa si Danny, una din persoanele cu care ma inteleg cel mai bine inca din clasele primare, deci de 8 ani de zile, si ajunsese una dintre cele mai bune prietene ale mele. Ca infatisare, este nu cu mult mai scunda decat mine, daca nu de aceeasi inaltime, mai soliduta, cu forme bine conturate, o veselie si un zambet omniprezent, cu par ondulat spre cret, castaniu, si ochi caprui. Nu este vreo frumusete izbitoare, insa m-a ajutat cand am avut nevoie si ma asculta. Nu pot sa zic ca ma si intelegea intotdeauna, eu fiind un caracter mai dificil decat ea, desi amandoua suntem varsatoare = visatoare, dar a fost acolo cand am avut nevoie de ea, tinea la mine si nu vroia sa ma piarda, ceea ce conta cel mai mult pentru mine. Are o fire mai practica si mai simplista decat mine, si cu un rationament corect, fara complicatii si inflorituri.

"Ce a fost asta, zapacito? Visezi la cai verzi pe pereti acuma, cand ne pregatim de examene?"

"Scuze Danny, dar stii ca uneori sunt mai visatoare decat trebuie. Am avut si eu o mica scapare, nu mai certa adolescentul din mine"

"Bine bine, inseamna ca te gandesti sa iesim dupa ore la un cappuccino, ca mi s-a facut pofta"

"Ooo, nebuno!... Ai pofte, aiii?! Hai ca mergem daca vrei tu. Mai vorbim in pauza, ca acuma vreau sa ma concentrez la ce susotesc colegii din spate, pare interesanta conversatia si nu as vrea s-o ratez "