C A P I T O L U L 13🔞

66 3 1
                                    

"Eram...atât de absorbit de ea în acel moment încât nimic nu mai conta pe acest pământ decât ea! Faptul că alese să mergem împreună la părinții mei, era o speranță pentru mine că am fi putut avea un viitor. În acel moment, era femeia vieții mele, femeia cu care aș fi fost în stare să îmi întemeiez o familie. Ba chiar să cresc copilul altuia. Nu ar fi contat pentru mine atâta timp cât eram împreună. Nu știam pe atunci câte secrete are și câtă mârșăvie ascundea de fapt."

~~~ E D W A R D ~~~

- Bine, spune.

- Bine ce? Întreb confuz.

- Bine, mergem la părinții tăi. Chiar am nevoie de o escapadă, spune iar eu de fericire o iau în brațe și mă rotesc cu ea prin bucătărie.

- Sunt atât de fericit, îi mărturisesc cu inima plină de bucurie. O las jos și mă desprind din îmbrățișare ca să o privesc. Zâmbea. Dar era evident că e fals. Iar brusc bucuria mea se dusese dracului. Ce s-a întâmplat? Nu te bucurii? Adică eu nu te oblig să vi dacă nu îți dorești, spun enervat.

- Îmi doresc să vin.

- Dar? Întreb simțind că e un "dar" după.

- Dar înainte de a plecat am niște chestii de rezolvat, spune serioasă oftând și trecând pe lângă mine, luându-și telefonul și ieșind din bucătărie. Rămân înțepenit ca un tâmpit neînțelegând ce pula mea sa întâmplat. Cum adică "chestii"? Ce "chestii"? Și de ce pleacă atât de brusc? Nici măcar nu am mâncat.

Simt cum nervii îmi pătrund în fiecare țesut iar asta mă împinge să mă mișc. Nervos deschid ușa bucătăriei trântind-o în urma mea. Amora iese îmbrăcată gata de plecare iar eu simt cum turbez. Așa că mă arunc asupra ei și o trântesc din nou de primul perete ce îmi iese în cale.

- Cum adica "chestii"? Ce "chestii" ai tu de rezolvat atât de brusc?

~~~ G A L E ~~~

-Nu reușesc să dau de ea nici cum. Nici măcar nu îi pot localiza telefonul, spun nervos.

- Gale!! Dacă fata mea pățește ceva te omor. Și ști foarte bine că nu glumesc, țipă Aiden socrul meu printre care și tatăl soției mele. Închide apelul iar eu de nervos ce sunt îl arunc în perete.

- La naiba! Țip frustrat și îmi trec mâinile prin păr. M-am săturat până peste cap de femeia asta, mereu când nu îi convine ceva dispare și face câte un rahat. Nu aveam nimic împotrivă cu beția sau că mergea la apartamentul ei "ascuns" dar deja a întrecut orice măsură. Să nu dau de ea în tot orașul? Pe bune? Am oameni peste tot în oraș și nimeni nu a văzut-o. Asta e chiar culmea... Nu era așa. Și brusc simt cu nervii mei se transformă în tristețe. Mă așez pe canapeaua din biroul unde lucrez și oftez. Îmi frec fața de mai multe ori și stau cu ochii închiși supărat.

Parcă nimic nu mai e la fel, parcă nu mă mai pot bucura de nimic. Nu știu, simt și știu că m-am schimbat, probabil maturitatea și vârsta își spune cuvântul. Sunt trist și serios mai mereu, îngrijorat din cauza unor măruntaie nesemnificative. Îmi e greu sufletul și parcă nu pot să iau anumite decizii ce mă fac fericit din teamă că poate voi regreta. Motivul și frica asta împingându-mă să îmi provoc o anumită dependență de anumite persoane, crezând că nu pot trăi fără ele. Fără acea persoană, persoană ce mi-a devenit soție. Se spune că nu îți ajunge o viață să cunoști un om, și poate că așa și este. Niciodată nu vei ști ce e în sufletul sau în mintea unui om.
De mic copil îți faci vise și îți pui speranțe în omenii pe care îi iubești și ai încredere. Dar iubirea te orbește, nu te lasă să îi vezi cum sunt ei de fapt...
Am făcut sacrificii, multe, pentru ea ca totul să fie bine, ca să fie fericită. Probabil m-ar privi altfel și probabil ar înțelege anumite lucruri.
Nu spun că sunt un om bun și eu am secrete și eu am mințit, am ascuns și încă ascund lucruri mârșave. Dar simt ca sunt blocat într-o viață pe care nu mi-o doresc, cu niște oamenii pe care nu mi doresc dar nu renunț la ei de teamă că voi rămâne singur, de teamă că o să îmi pară rău. Mie frică! Mie frică să trăiesc cu regret și în singurătate...

  Mă simt atât de ciudat, atât de confuz. Nu știu ce să fac. Să o caut în continuare pe soția mea sau să renunț la tot?! Sunt atât de obosit psihic și simt nevoia să plâng, să mă descarc. Sunt tulburat de propriile mele gânduri. O iubesc pe soția mea, dar nu iubirea e tot ce contează ci și modul în care te simți lângă persoana iubită, dacă te face fericit sau nu. Pentru că o relație nu se ține  atârnată numai de un fir de iubire, ci și de respect, fericire dar mai ales să faci sacrificii din iubire. Asta deja e o frânghie și nu se compară cu ața ce poate fi ruptă oricând. Pentru că degeaba există iubire dacă nu există și respect. Degeaba respecți și iubești dacă tu la rândul tău nu ești....

Astăzi este ziua mea.... Nici măcar unul din familia mea sau din prietenii mei nu sa obosit să îmi ureze un amărât de "la mulți ani", măcar din politețe... Toată lumea e mult prea preocupata de dispariția Teresei, care va apărea cel târziu în două zile sau poate chiar și astăzi ca și cum nu sa întâmplat nimic, fără să dea nici măcar o explicație.
    
     Zâmbesc amar și simt cum lacrimile îmi încețoșează privirea, stând să îmi cadă pe obrajii calzi. Mă simt atât de frustrat, neputincios, dezamăgit, nervos. Mereu eu cad personajul negativ, mereu eu sunt de vină, mereu eu sunt prea sensibil, mereu eu greșesc, mereu eu nu am timp și mereu eu trebuie să mă ocup de tot. Am obosit...

Nu mai rezist! Mă ridic supărat cu lacrimi în ochi începând să îmi strâng lucrurile personale din birou. Am decis că locul meu nu e aici, deși sunt în dubii și îmi este frică să nu greșesc  simt nevoia să îmi asum riscul ăsta. E trist să crezi că anumite persoane te fac fericit doar pentru ca le iubești... Iubirea nu va fi niciodată deajuns....

SUBJUGAT  ROMAN +18Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum