MEREU ÎMPREUNĂ

CAPITOLUL 14

Tomi

Am vorbit deja cu Alex și mă susține, preferă să nu mă mai vadă deloc decât să mă știe mort. Mi-a dat patru ore să dispar așa că sunt deja pe drum, spre casa Maiei.

Ajung și intru direct, fără să mai bat. Maia sare speriată de pe canapea.

-M-ai speriat îngrozitor., țipă ea și își duce o mână la frunte. Ești nebun?

-Maia, trebuie să plecăm, acum., intru eu direct în subiect.

-Respiră, calmează-te și spune-mi tot., mă sfătuiește ea pe un ton blând.

-Nu pot, nu pot..., repet într-una.

-Tomi, ce naibii se întâmplă?

-Azi m-am văzut cu șeful meu, dacă pot să-i spun așa...știi tu cu cine. Capul tuturor. Regele coca. Mi-a spus că are o misiune pentru mine, din nou, știi tu la ce fel de misiune s-a referit.

-Voia să o#ori pe cineva?

-Exact!, spun eu aproape fără să respir.

-Tomi, respiră! Te rog, respiră.

-Nu am cum, Maia, o să ne o#oare pe amândoi pentru că l-am refuzat. Ba mai mult, l-am anunțat și că vreau să mă retrag. Mi-a dat termen până mâine, să mă gândesc. Dar m-a și anunțat ce are de gând să facă dacă refuz, subtil, dar a făcut-o. Uite, nu te cunoaște, încă, nu știe de tine dar...uf, ceea ce vreau să spun...dacă vrei să fii cu mine trebuie să plecăm. Dacă nu, asta e, eu tot trebuie să dispar pentru că nu mai vreau să iau viața nimănui.

-Stai, tu tocmai mi-ai cerut să plec din oraș împreună cu tine? În calitate de ce?

-În calitate de iubita mea, nu? Doar ți-am spus ce simt pentru tine...Maia, te rog, nu mă părăsi și tu. Să fii lângă mine, a mea, e tot ce-mi doresc.

-Tomi, nu știu ce să zic, serios...adică, țin la tine foarte mult dar viața mea este dată peste cap acum. Nu știu ce să fac și nu pot să iau o hotărâre într-o oră.

Vorbele ei mă fac să simt că inima mea se sparge în milioane de bucățele. Nu credeam că voi mai simți acest sentiment vreodată. Ultima dată a fost când a murit tatăl meu.

-În regulă, am înțeles, probabil m-am ambalat eu prea tare. Am crezut că simți și tu ceea ce simt eu pentru tine dar se pare că am fost luat de prost.

-Nu spune asta...

-Nu, Maia, e în regulă, am înțeles. Dacă simțeai ceva pentru mine, așa cum ai spus, nu ai mai fi avut nevoie de timp de gândire, ai fi spus direct că vii cu mine. Asta e, voi pleca singur. Sunt obișnuit cu singurătatea pentru că afurisita asta de viață a avut grijă să mă călească.

Mă ridic și dau să plec dar mă prinde de braț. Se ridică pe vârfuri și mă sărută. Dar nu e un sărut care înseamnă "vin cu tine", e un sărut de despărțire, simt asta prin toți porii. Mă sărută pentru ultima dată.

Mă retrag din brațele ei pentru că nu mai vreau să simt nimic, vreau să-mi reprim toate sentimentele de care și-a bătut joc și să mă car, naibii, de aici.

-Tomi, nu pleca așa...

-Așa cum?, întreb aproape fără voce.

-Așa, supărat pe mine. Nu vreau să fii supărat pe mine, vreau să mă înțelegi. Nu pot lua o hotărâre în grabă.

-Să înțeleg ce, Maia? Că nu mă iubești așa cum te iubesc eu? Da, înțeleg asta si nu sunt supărat pe tine. Supărat sunt pe mine pentru că mi-am permis să simt, să-mi dezvălui sentimentele, pentru prima dată, în fața unei femei care m-a dus cu vorba.

-Nu te-am dus cu vorba, mereu ți-am spus că nu putem avea o relație, că nu pot accepta ce faci și că sunt mai mare decât tine...tu te porți exact ca un copil acum. Îmi ceri să-mi las toată viața în urmă și să te urmez...

-Mai devreme voiai să o lași în urmă...Sunt în situația asta pentru că tu mi-ai cerut să renunț. Am făcut-o mai mult pentru tine decât pentru mine dar nu-i nimic, mă voi descurca. Nu am să mor de dorul tău, să știi! Și nu-mi spune acum că nu m-ai dus cu vorba pentru că atunci când ne-o puneam amândoi nu erai de aceiași părere, că sunt copil sau alte alea...atunci îți plăcea, nu?

Mă trezesc cu o palmă zdravănă peste față pe care o merit cu vârf și îndesat, de altfel. Acum realizez ce tocmai i-am spus și să fiu al naibii de nu-mi pare rău dar nu mai pot să-mi iau cuvintele înapoi.

-Pleacă! Nu vreau să te mai văd niciodată!, îmi spune ea plângând.

Mă las în genunchi în fața ei, chiar dacă știu că îmi trec peste tot orgoliul meu masculin și încep să plâng și eu.

-Iubito, te rog, iartă-mă, nu am vrut să spun așa ceva.

-Dar ai spus-o...

-Nu eram eu, eram nervos că nu mă vrei.

-Te vreau, Tomi, dar nu pot să iau o decizie în grabă.

-Bine, atunci rămân și eu. Mai bine mor decât să trăiesc fără tine sau și mai rău, să plec și să aflu că au descoperit că mă vedeam cu tine și...

-Și?

-Nici nu vrea să mă gândesc ce ți-ar putea face dacă ar afla că te iubesc. S-ar răzbuna pe mine făcându-ți ție rău.

La auzul acestor cuvinte, Maia, își duce mâinile la gură.

-Uite, nu te speria, ei nu știu de tine și cred că e cazul să plec acum, ar putea pune pe cineva să mă urmărească. Dacă plec acum, nu vor afla de tine, nu au cum. Te iubesc, mereu te voi iubi, să nu uiți asta niciodată.

Îi sărut pentru ultima oară buzele, mă răsucesc și ies din casă fără să mai privesc înapoi. O iubesc de nu mai pot dar o și înțeleg, nu poate să fugă toată viața. Ceea ce a trăit ea timp de doi ani, alături de falsul ei iubit, a fost un coșmar. Acum este liberă, se simte liberă și nu poate să accepte să fie din nou prinsă în ceva urât. Pentru că asta i-aș oferi eu, ceva urât. O viață în care am fugi, ne-am ascunde, am avea mereu alte identități.

Mă urc pe motor și plec spre casă, trebuie să-mi iau banii ascunși în podul casei, să-mi iau câteva haine și să dispar.